"Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela Vă va învăţa toate şi Vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus" (Ioan 16, 26) Fiecare eveniment din istoria mântuirii noastre şi a vieţii Bisericii creştine trezeşte în fiinţa noastră un sentiment viu de credinţă, de nădejde şi de dragoste faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi faţă de Biserica Sa cea sfântă. În chip deosebit însă la Sărbătoarea Cincizecimii, Sărbătoarea Pogorîrii Sfântului Duh şi a întemeierii Bisericii creştine, fiinţa noastră şi a fiecărui creştin evlavios este cuprinsă de-o nestăpânită bucurie, de o nespusă pace şi mulţumire sufletească, gândindu-ne la desăvârşirea şi la sfinţirea vieţii noastre, care s-a făcut şi se face prin pogorîrea Sfântului Duh, Mângâietorul şi sfinţitorul tuturor făpturilor. Din revelaţia Divină şi din învăţătura Sfintei Biserici, noi ştim că strânsa legătură dintre Dumnezeu şi oameni, pe care o rupsese păcatul, a putut fi restabilită numai prin jertfa cea sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos, iar de atunci şi până astăzi noi continuăm să fim în legătură cu El prin lucrarea Sfântului Duh, care este în Biserică şi ne călăuzeşte pe toţi, pe calea mântuirii. Acelaşi Duh Sfânt care s-a pogorît peste Sfinţii Apostoli, care i-a sfinţit şi i-a făcut "lumina lumii şi sarea pământului" (Matei 5, 13-14), acelaşi Duh Sfânt care a luminat lumea cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, care a lucrat şi lucrează şi astăzi în Biserică la sfinţirea credincioşilor prin Sfintele Taine şi prin ierarhia bisericească - îl simţim că lucrează şi în sufletele noastre, prin darurile Sale cele dumnezeieşti şi sfinţitoare. Dragostea creştină faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, bucuria, pacea, bunătatea şi toate celelalte virtuţi de care este stăpânită fiinţa noastră şi după care trebuie să ne orientăm în viaţa noastră spirituală sunt daruri ale Duhului Sfânt, şi numai prin ele ne putem înnobila ca oameni şi desăvârşi mântuirea noastră. Toate aceste daruri s-au revărsat în Biserică şi prin ea în lume, prin Pogărîrea Sfântului Duh, care plineşte toate, adeverindu-se astfel profeţiile privitoare la modul de răscumpărare a lumii. Iată de ce la această sărbătoare fiecare creştin ar trebui să fie stăpânit de aceeaşi bucurie sfântă şi pătruns de aceeaşi înţelegere profundă, pe care le-au trăit Sfinţii Apostoli când au primit pe Duhul cel Preasfânt în chip de limbi de foc. În Duminica celor dintâi Rusalii, pe când ucenicii, adunaţi la un loc de frica iudeilor, stăteau în adâncă smerenie, iată "s-a făcut fără veste sunet din cer ca de o suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor duhul a grăi", încât mulţimea cea de diferite neamuri, ce se strânsese acolo, se mira auzind fiecare în limba sa vestea cea nouă a Evangheliei (Fapte 2, 1-12). Aşa ne istoriseşte Sfânta Scriptură minunea acelui botez cu foc din cer, a cărui amintire o sărbătorim în fiecare an la Rusalii. Foc dumnezeiesc, flacără curăţitoare, văpaia credinţei şi a dragostei a turnat Duhul Sfânt în sufletele ucenicilor Domnului, ca luminaţi, încălziţi şi înnoiţi să-i trimită pentru propovăduirea Evangheliei în toată lumea (Luca 24, 47- 49; Marcu 16, 15-20). Pogorîrea Sfântului Duh produce asupra Apostolilor o transformare totală. Prin luminarea pe care le-o dă Duhul, ei încep să înţelegă scripturile, iar mărturisirea lui Petru ca şi a celorlalţi ucenici: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei 16, 17), abia acum capătă înţeles deplin în sufletele lor. Şi atunci, acea "casă de sus" pe scândurile căreia mai străluceau încă stropii de apă risipiţi la spălarea picioarelor, în preajma patimilor, acel foişor care răsuna încă de accentele duioaselor rugăciuni şi cuvântări ale Mântuitorului; acel cenaclu a cărui masă a fost altarul pe care mai întâi s-a frânt, prin mâinile Domnului, Sfânta Cuminecătură; acel loc sfinţit prin aduceri aminte - au văzut ridicându-şi fruntea înseninată de razele Duhului Sfânt, făpturile noi cu glas îngeresc: Apostolii lui Hristos. Din această clipă, din focul inimii lor o căldură înviorătoare de primăvară se răspândeşte pe întinsul pământului, sufletele amorţite se trezesc la o nouă conştiinţă şi din răsadul Duhului Sfânt creşte de două mii de ani frumoasa grădină a lumii creştine - Biserica lui Hristos. Îndată ce au primit "puterea de sus", Sfinţii Apostoli au ieşit în faţa mulţimilor, cărora le-au vorbit în puterea Duhului Sfânt, despre viaţa cea nouă dăruită oamenilor... celor care credeau în Hristos cel înviat. Cei care au crezut (şi de fapt numai în această zi au "primit cuvântul ca la trei mii de oameni") au luat prin Sfântul Botez viaţa cea nouă, iar prin punerea mâinilor Apostolilor au primit şi puterea Sfântului Duh de a creşte şi de a trăi în această viaţă în Hristos (Fapte, 2, 40). Cu acest eveniment fundamental petrecut în ziua Cincizecimii, Apostolii Domnului încep zidirea trupului Bisericii pe temelia pusă înainte de Hristos Mântuitorul (I Corinteni, 11), pe care au fost aşezaţi ei mai întâi, primind Duhul şi puterea lui Hristos. Trimis mai întâi Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc, Duhul Sfânt coboară nevăzut peste toţi cei botezaţi în Hristos, prin taina ungerii cu Sfântul Mir, care continuă cu punerea mâinilor Apostolilor, prin Ierarhia bisericească, de atunci şi până astăzi. Duhul Sfânt este cel care i-a luminat pe Sfinţii Apostoli să vestească adevărul mântuirii şi să nu greşească cu nimic în predicarea Evangheliei (Ioan 17, 17-19). Duhul Sfânt este cel care, revărsându-se peste Sfinţii Apostoli şi peste prima comunitate de creştini din Ierusalim - întemeind Biserica Creştină -, uneşte la un loc pe toţi credincioşii ca membri ai unui singur trup, având cap pe Hristos Mântuitorul şi îi conduce, prin Hristos, către Tatăl ceresc (Efeseni 2, 18). Duhul Sfânt este cel care luminează şi călăuzeşte şi astăzi pe preoţii Bisericii şi pe toţi fiii duhovniceşti ai acesteia, pentru ca, înţelegând cine a fost Învăţătorul lor şi fiind conştienţi de rolul şi de misiunea lor, să orienteze spre limanul mântuirii această Biserică spre lauda Domnului şi spre binele credincioşilor săi. Duhul Sfânt este cel care face ca fiecare om credincios, botezat şi îmbrăcat în Hristos, să devină părtaş al Trupului Domnului, care este Biserica. Duhul Sfânt este cel care inspiră şi însufleţeşte astăzi pe Slujitorii Bisericii creştine... Duhul Sfânt este cel care revarsă asupra credincioşilor diferitele daruri ale harului dumnezeiesc, îi sfinţeşte prin Taine, îi întăreşte prin suferinţe şi încercări, îi ajută în eforturile lor spre desăvârşirea morală şi în organizarea vieţii lor după voia Domnului. Acelaşi Duh Sfânt a inspirat şi ajutat pe strămoşii noştri să ridice cu credinţă şi dragoste altare de închinare în numele Domnului, mănăstiri, biserici şi catedrale, care sunt, în acelaşi timp, mărturii de laudă ale culturii noastre, de secole şi dovezi istorice ale dăinuirii poporului român de două mii de ani... Duhul Sfânt este dătătorul de viaţă care din moartea păcatului ne ridică la viaţa duhovnicească întru Hristos, arvună veşniciei noastre. Sunt atâtea mărturii grăitoare ale lucrării inepuizabilei Cincizecimi! Necontenit se săvârşeşte această unire harică a Creatorului cu făptura Sa, omul. Iar în setea de înălţare spre cele cereşti, dorinţă numită de Sfinţii Părinţi "îndumnezeire", Duhul Sfânt este izvorul Zborului nostru duhovnicesc. Acest foc al dragostei dumnezeieşti ne este sădit adânc în fiinţa noastră de Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine. Urmărind veac după veac, vedem că această legătură a Cerului cu pământul prin Duhul Sfânt nu a încetat niciodată. Biserica însăşi, prin pogorîrea Duhului Sfânt, este o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Este comunitatea divino-umană în care ne transfigurăm de puterea harului Sfântului Duh, care se revarsă în noi, devenind o creaţie nouă. Iată de ce un teolog român numeşte Rusaliile "Paştile cele de foc, care fac să aplece cerul pe pământ şi să schimbe la faţă toată făptura". "Prin Sfântul Duh tot sufletul viază" glăsuieşte o cântare bisericească. Duhul Sfânt se manifestă ca o putere dătătoare de viaţă, ca un foc curăţitor de păcate, prin El "toate se poartă şi se întăresc şi se ţin în viaţă şi dăinuiesc şi se mântuiesc"(din stihirile Stihoavnei de vineri după Pogorîrea Duhului Sfânt). Dar până păcatul stăpâneşte în noi, nu putem vorbi de o trăire duhovniească. Aşa cum din pricina frigului, în timpul iernii plantele nu pot creşte, fiind amorţite, tot la fel sufletul nostru, supus păcatului, este lipsit de vigoarea vieţii. Noi ne luptăm cu păcatele şi patimile, care adeseori ne stăpânesc, dar le îndepărtăm de la noi numai atunci când Duhul Sfânt se sălăşluieşte în noi. Duhul Sfânt este cel care uneşte pe om cu Dumnezeu în Sfânta Biserică, prin harurile Sale. Pogorîrea Duhului Sfânt în Biserică, zice Nicolae Cabasila, este rodul şi rezultatul Patimilor lui Hristos, al învăţăturilor şi faptelor Lui. De aceea şi noi, creştinii de astăzi, să ne lăsăm stăpâniţi, conduşi şi mai ales sfinţiţi de puterea harului Sfântului Duh. Să ne îndreptăm rugăciunile către El, ca Unul ce este "Vistierul bunătăţilor", să-I implorăm harul pentru a face din fiinţa noastră lăcaşul dumnezeirii Sale, zicând: "Împărate Ceresc, Mângâietorule... vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre".