O binecunoscută cântare  despre Maica Domnului care m-a emoţionat până la lacrimi când am auzit-o intonată de preoţi şi călugări  în mânăstirile Sfântului Munte Athos este aceasta: Cuvine-se cu adevărat  să te fericim,Născătoare de Dumnezeu,cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.Ceea ce eşti mai cinstită  decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune  pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim .         

 

Mutatis mutandis, fără teama vreunui sacrilegiu, am putea rosti în aceste moment: Cuvine-se cu adevărat să te fericim şi să te cinstim, Liceule din  Beiuş, tu, Şcoală mamă, vrednică de pomenire, tu, Alma mater Beiusensis, cea care  ai pus aripi adevărate visurilor noastre, încât  cu adevărat am putut să zburăm din locurile naşterii  din Ţara Beiuşului şi să  ne răspândim cunoştinţele învăţate aici  în toată România, în Europa şi în întreaga lume, păstrând întreagă, puternică şi curată amintirea ta !

Despre  puterea Cuvântului  lui Dumnezeu , dar şi  despre inimaginabila bucurie a cuvântului scris de mine şi tipărit am luat la cunoştinţă aici la Liceul legendar  din Binş în toamna anului 1971, când am  publicat primele poezii în revista şcolară Pagini de ucenicie. Dintr-un caiet întreg de poezii, profesorul de limba şi literatura română Milan Martinov a selectat câteva  în dulcele stil clasic, cu rimă şi ritm. Prima şedinţă de cenaclu a avut loc în cabinetul de limba… rusă, acesta fiind mai la îndemâna cenacliştilor elevi, primul pe stânga, de cum intri pe sub antica poartă de lemn a Liceului. Ţin minte că, de bucurie că mi-am văzut versurile publicate  în revista ilustrei şcoli, am venit de la staţia de autobus de pe şoseaua din dreptul satului Şebiş şi până acasă în pasul ştrengarului, de parcă bunul Dumnezeu mi-ar fi preschimbat sărmanele braţe omeneşti în puternice aripi de înger. Pe tot parcursul vieţii mele am publicat poezii, reportaje şi teatru în reviste şi alte publicaţii prestigioase ale ţării, dar nu am mai simţit ca atunci pe uliţa satului Şebiş, în toamna de vis a anului 1971, divina bucurie a cuvântului tipărit în revista Liceului…

Eram  şi sunt şi acum dator sufleteşte profesorilor mei de la Liceu care m-au trimis la Olimpiadele de limbă şi literatură română de la Iaşi (1973) şi Craiova (1975), precum şi în taberele şcolare de la Costineşti, Buşteni şi Telega. Prima mea întâlnire cu Marea cea Mare, dar şi cu Ţara cea Mare de dincolo de Ţara Beiuşului a fost una emoţionantă, dar şi definitorie, de conştientizare a asumării unui destin de scriitor cu rădăcinile adânc înfipte în pământul străbunilor săi pentru a rezista vuietului şi furtunilor vremurilor, pentru că de aici, din aceste locuri, îmi vin puterile ca şi miticului erou Anteu. De aceea, am decis să vin emoţionat la întâlnirea cu bătrânul Liceu din Beiuş cu două cărţi subţioară, unde am strâns 190 de sonete, câte un sonet pentru fiecare din cei 190 de ani ai iubitei noastre şcoli din spaţii total diferite:  de la Mare (Sonetele  Mării Negre) şi de la Munte (Epistolele către români  de  la Sfântul Munte Athos).

De  ce scrii sonet ? sunt întrebat adesea. Mi-am pus şi eu în nenumărate rânduri această întrebare la care cred că pot răspunde acum. Primul meu contact cu versul cu rimă a fost la horele din satul Şebiş când feciorii descântau frenetic: Numa΄ numa ΄ numa ΄ numa ΄/ Numa΄ nu mă mânce ciuma/ Până nu mai ţuc pă una... sau  Ţuca-o-ai/ Ţuca-o-ai/ De la măsa duce-o-ai / Ţuca-o-ai de două ori/ Duce-o-ai de nouă ori... sau Unde joacă-un şebişean/ Nu creşte iarba un an... etc.

La horele din sat toată lumea era cu ochii pe tine. Trebuia să ştii paşii de dans la perfecţiune, iar cine se încumeta să descânte, trebuia, în acelaşi timp, să combine paşii şi cadenţa de dans cu pasul metric şi cadenţa rimei şi ritmului strigăturii populare. Dacă greşeai una sau alta, te făceai de râs în mod iremediabil… Cadenţa jocului se îmbina cu cea a descântecului într-o armonie desăvârşită. Cuvântul era însoţit de mişcare, iar vântul sălbatic al horei umfla ca pe o pânză de corabie cămaşa albă de cânepă… Cu o astfel de cămaşă de cânepă ţesută în război de mama, m-am dus şi eu la Liceu şi cu amintirea horelor din sat de care mă despărţeam cu regret  pentru un răstimp  nedefinit…   Cred că, din străfunduri, aplecarea mea spre sonet a fost o continuare firească, dar la un nivel superior, a strigăturii şi descântecului popular. Profesorul  nostru  de limba şi literatura română Milan Martinov ne trimitea prin satele de unde proveneam să adunăm cântece populare, strigături, bocete, doine. Una din doinele publicate în revista Pagini de ucenicie sună în felul următor:  Ce te legeni, bradule/ Fără ploaie, fără vânt/ Cu crengile la pământ ?/ De ce nu m-aş legăna/ Că mi-o venit veste rea/ C-or veni să mă doboare/ Trei meşteri cu trei topoare/ Şi din mine faci-or/ Scăunele domnilor /Şi uşe temniţelor…

Doina Ce te legeni, bradule… este doar   una din nenumăratele variante cunoscute şi publicate  şi de poetul folclorist, marele fiu al Şteiului, Miron Pompiliu. O doină din Ţara Beiuşului   despre care se afirmă că l-a inspirat pe marele nostru poet  Mihai Eminescu atunci când a scris celebra sa poezie Ce te legeni, codrule…

 

15 septembrie 1971…  prima mea zi de Liceu

Dirigintele nostru, severul, dar înzestratul profesor de limba şi literatura latină, Magnus Magister, Teodor Rif ne-a orânduit într-o sală de clasă de deasupra marii săli de sport în ordinea... înălţimii corporale, cei mici, cei mijlocii şi cei mari. Cei mici mai aproape de  catedră şi de tablă, cei mijlocii după, iar lunganii în spate. Eu cu statură mijlocie, am nimerit în bancă cu o fată timidă şi frumoasă din Burda, Lenuţa Pruncuţ, azi doctoriţă în Bistriţa. Primul an a fost neaşteptat de greu. Veneam de la diferite şcoli generale din Depresiunea Beiuşului, cu un nivel de pregătire destul de modest, dar Liceul era sui generis o mică universitate cu rigori aspre la care niciunul nu ne-am aşteptat şi pe care trebuia să le suportăm fără a crâcni. În primul an am făcut cu anevoie naveta pe ruta Beiuş-Şebiş, dar pentru că, de multe ori, eram nevoit să-i ajut pe părinţi la muncile agricole, care nu erau puţine şi nici uşoare, spuneam mamei să mă trezească a doua zi, fix la orele 5 dimineaţa pentru a învăţa pentru ziua în curs. Nu puteai să te prezinţi în faţa marilor profesori ai Liceului cu lecţia neînvăţată. Din Şebiş plecam spre Liceu, dis-de-dimineaţă, spre şosea să prindem autobusul  cinci elevi: Lucuţa Gheorghina, Popa Eva, Guler Marioara, Măduţa Gheorghe şi subsemnatul.  Un număr de elevi foarte bun în raport cu alte sate ori chiar comune. Faima Liceului din Binş era deosebit de mare în lumea ţărănească, de acolo de la Liceul nr. 1, cum mai era cunoscut Liceul Samuil Vulcan, oamenii de pe la sate afirmau că ies domni mari. Într-adevăr, Liceul  nr.1 era chiar Liceul number one în termeni moderni sau  primus inter pares, în termeni vechi, cum ne spunea mereu  magistrul  Teodor Rif, dirigintele nostru. Liceul a dat României 10 academicieni, a asigurat pentru Timişoara, dar şi pentru alte mari oraşe o intelectualitate tehnică, dar şi culturală, recunoscută în întreagă ţară. Spre lauda lor, absolvenţii vulcanişti din Timişoara se adună în fiecare an în luna octombrie într-un  înălţător sentiment de solidaritate şi sprijină prin donaţii generoase elevii merituoşi ai Liceului nostru. Am participat şi eu în câteva rânduri la marele conclav vulcanist din capitala Banatului, un tărâm feeric spre care se îndreptau moşii şi părinţii noştri pentru a lucra şi a aduce acasă  bucate de acolo.

Revenind la toamna cea mai frumoasă a vieţii mele, aceea în care am păşit pe poarta  Liceului din Beiuş, nu pot să nu-mi aduc aminte de emoţia copleşitoare a întâlnirii cu dirigintele, cu  Magistrul, cu manualele adunate pe bănci şi mirosul proaspăt de cerneală tipografică, asemenea unui drog binecuvântat al cunoaşterii. Doar că această cunoaştere nu deriva din  pomul interzis din rai, ci din manualele care nu ne erau deloc interzise. Din contră…   Am primit cu toţii numere matricole pe care să le coasem pe mâneca braţului stâng, ţin minte că matricola mea avea numărul 547 şi pe cartonul acela învelit în pânză albastră era scris cu litere albe Liceul S.Vulcan Beiuş.  O carte de identitate mică şi extrem de laconică, expusă la vedere  prin satele în care ne întorceam şi în faţa căreia bătrânii aproape că îşi descopereau capetele în semn de respect. O carte de identitate care aproape asigura după absolvirea micii universităţi din Beiuş dobândirea carnetului de student în marile centre universitare ale României. Afirm că cea mai mare şi salutară democraţie a spiritului se afirmă în învăţământ, când tineri proveniţi din medii  relativ modeste, pot să se afirme nestingheriţi prin puterea şi strălucirea minţii lor, dar şi prin efortul continuu şi constant de a învăţa. Din al doilea an, am trecut de la navetă la regimul sever de internat, cu programul obligatoriu de meditaţie, adică de studiu obligatoriu, de după masă, fiind privegheaţi de pedagogi severi şi taciturni  care nu admiteau  nici o gălăgie, în afară de foşnetul suav al întoarcerii filelor de manual sau a caietelor în care  notam cu acrivie spusele marilor noştri dascăli: Milan  Martinov (limba şi literatura română), Teodor Rif (limba latină), Constantin Duma-Suceveanu (istorie), Florian Ban (matematică), Maria Racolţa (limba franceză), Traian  Dalea (fizică) etc. Acum la ora rememorării acestor profesori, plecaţi dintre noi, parcă le aud glasul autoritar ex cathedra, parcă le văd gesturile maiestuoase de adevăraţi preoţi laici oficiind în acest mare templu al ştiinţelor din Beiuş şi regret faptul că nu le-am păşit pe urme, deşi am încercat să devin profesor de limba şi literatura  română în vara anului 1975 prin înscrierea mea la examenul  de admitere de la Facultatea de filologie din Bucureşti.

Cred că un profesor este mai presus decât un doctor, avocat sau inginer, pentru că  numai el – înaintea tuturor-  este acela care răsădeşte în mintea elevului seminţele divine ale cunoaşterii precum un predestinat semănător. Ce ne-am fi făcut noi fără semănătorii noştri, ce  ne–am fi făcut noi fără extraordinarii dascăli de la Liceul din Beiuş? Aici ei ne-au înarmat cu dragoste, încredere şi migală  cu subtilele şi nemuritoarele  arme ale spiritului uman cu care am cucerit apoi lumea…

 

Să vă dau un singur exemplu: din clasa noastră de umanişti,  promoţia 1975, au ieşit trei doctori: în istorie-filosofie, în filologie şi în ştiinţe economice, alături de reputaţi  profesori,  medici, economişti, maeştri în arte plastice, dar şi oameni care au reuşit în arta managementului şi afacerilor economiei de piaţă etc. A ieşit apoi, nu numai un doctor trăitor  acum în Timişoara, ci şi un veritabil revoluţionar, nu un revoluţionar de mucava, botezat după fuga lui Ceauşescu din 22 decembrie 1989,  ci unul extrem  de real,  înhăţat de pe strada Mărăşeşti nr.1-3 din preajma Hotelului Timişoara şi închis în seara zilei de 17 decembrie 1989  în beciul Miliţiei din strada Popa Şapcă şi care a auzit cu urechile lui că cei arestaţi vor fi împuşcaţi cu toţii în dimineaţa zilei următoare…   Au urmat nopţi dostoievskiene de nesomn , de chin, de aşteptare a morţii prin împuşcare ca trădător la o vârstă în care viaţa fierbea în venele colegului nostru drag, Banda David Viorel din Drăgăneşti…

Deci, am fost pregătiţi aici în acest Liceu întemeiat de episcopul Samuil Vulcan, să înfruntăm  şi dictatura…  Dictatura proletară care a înlocuit tablourile episcopilor greco-catolici de aici cu tablourile unor…  necunoscuţi, pe care ghiduşii elevi  de pe atunci i-au botezat aşa:  Barbă Albă, Barbă Neagă, Barbă-n Cioc, Barbă Deloc, adică  Marx, Engels, Lenin şi  Stalin. O dictatură care a continuat şi care mi-a fost nesuferită şi pentru simplul şi marele motiv că după absolvirea facultăţii, buletinul studenţilor orăşeni bătea mediile mari de absolvire ale studenţilor proveniţi din mediul rural… Aşa că degeaba ai pierdut nopţile în studiu necurmat să obţii note mari la terminarea facultăţii… Colegul orăşean  se ducea  cu buletinul în faţa comisiei de repartizare guvernamentală şi-ţi  răpea râvnitul, dar meritatul post de profesor, doctor sau magistrat…  

Dar să revenim la chestiunea scrisului, deprins aici la cenaclul Liceului, condus de profesorul Milan Martinov şi unde mai citeau şi colegele mele de clasă Dana Ştefan din Beiuş şi Ana Loghin din Ştei, dar şi colegii din anii mai mari: Maria Vaida din Drăgăneşti, Maria Man din Finiş, Petru Şandor din Şoimuş-Petreasa…  Un cenaclu serios, bilunar, convocat de regulă în ziua de joi, unde se citeau analize literare, poezii şi proză şi de unde se asigurau materialele pentru revista Pagini de ucenicie. Toţi cei care au scris atunci, scriu şi acum sub o formă sau alta. Iar eu nu pot să nu relatez aici, la final, cum Beiuşul a fost subiectul  debutului meu absolut  în cunoscuta şi populara revistă Flacăra din vara anului 1985. Am scris un reportaj despre mirajul săptămânal al marelui târg de la Binş, când se porneau căruţele din satele din jur spre cetatea culturală a ţinutului cu oale şi cănţi, blide şi alte vase  de pământ ca pentru ospăţuri sardanapalice, lăzi fabuloase şi împetriţate de zestre, scări de lemn ce parcă urcau la cer, ciubere în stare să adune toată apa de ploaie, doniţe romantice, butoaie mari  pentru vin ori mai mici pentru pălincă, pietroaie albe de var nestins ca nişte roci lunare, furci cu care să alungi şi dracii oricare ar fi ei, greble de lemn de strâns fânul şi otava cea mirositoare, viţei de lapte şi purcei veşnic guiţători, descriind în culori vii fluviul acela uman care însufleţea  Beiuşul de fiecare dată şi care constituia şi este şi acum farmecul lui de un pitoresc rar întâlnit. Am expediat reportajul despre târgul Binşului la adresa revistei din Capitală ca pe o sfidare literară aruncată din fundul provinciei...  Surpriză totală! Sfidarea reportericescă scrisă de un fost elev de la Liceu, precedată de cântecul: Cine-o zîs de Criş că-i negru/ Ăla n-o fost om întregu΄ ,  a apărut pe două pagini, chiar în mijlocul revistei cu titlul  inofensiv, cuminte, cumsecade (să nu supere pe nimeni!) Tradiţii din Ţara Beiuşului...

A fost a doua mare bucurie a vieţii mele, după ce mi-am văzut publicate primele mele poezii în revista Liceului, intitulată modest şi cumsecade şi ea: Pagini de ucenicie... Căci, ce este scrisul la urma urmei?  O ucenicie nesfârşită în căutarea  atingerii  şi ajungerii la meşteşugul suprem...  Iar aici, la Liceu, am fost ucenici ai marilor noştri Maeştri Dascăli pe urmele cărora ne străduim să păşim şi noi în realizarea unei misii despre care scria încă Titus Lucretius Carus în opera sa De rerum natura : Et quasi cursores vitai lampada tradunt  (Şi ca nişte alergători îşi transmit unul altuia făclia vieţii)...

Se cuvine ca la acest ceas aniversar, să  nu uităm cine au fost  dascălii noştri, cum şi-au consumat ei cu fiecare oră de curs  flacăra vieţii lor pentru a o înteţi pe a noastră, astfel încât acum să ni se îngăduie  să le cerem iertare  pentru greşelile inerente ale juventuţii noastre  rebele  şi să ne aplecăm capetele  spre  statuile lor virtuale  în semn de recunoştinţă.  

Vivat, crescat, floreat, Alma Mater Beiusensis

Paşcu  Balaci, fost elev al Colegiului Naţional Samuil Vulcan, promoţia 1975