Moto:  Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18, 1)

Iată-mă, deci, în aeronava care se va înălța în curând spre ceruri de pe aeroportul din Budapesta spre Țara Sfântă, fără să fi bănuit vreodată că pasagerul din dreapta face parte din trecutul meu de jurnalist. Uimit peste măsură că vecinul Marius Craivan a fost la mineriada din septembrie 1991, mă pregăteam să-l întreb cum a venit în Capitală și ce isprăvi a făcut el pe acolo. Marius însă mă face atent și îmi spune să mă uit în fața noastră. Un stewart explică tuturor pe muţește cum se leagă centurile de siguranță, mânuind pe culoarul strâmt o astfel de centură de felul celor care sunt pe fiecare scaun. Apoi ne arată ce să facem în caz de depresurizare a avionului  cu masca de oxigen ce stă spânzurată deasupra capetelor noastre ca o nevăzută sabie a lui Damocles. Fără să vreau, îmi revin în minte unele  episoade din emisiunea National Geografic Dezastre în aer, când insignifiante erori umane catalogate în drept ca fiind culpa levissima sau unele mici nefuncționalități ale sistemului avionului pot duce la catastrofe aviatice înspăimântătoare, fără nici un supraviețuitor. Diferite studii au apreciat că principalele cauze ale unor astfel de dezastre aeriene sunt erorile de pilotaj, defecțiunile mecanice, condițiile climaterice, sabotajul, precum și alte forme de greșeli (cele ale controlorilor de trafic aerian, ale dispecerilor, ale hamalilor, ale celor care umplu nava cu combustibi, ale inginerilor de la întreținere etc). Nu multă vreme din septembrie 1991 de când am zburat de la Bruxelles la București, prin octombrie 1992 o cursa aviatică  de la Amsterdam spre Tel Aviv avea să sfârșească tragic prin prăbușirea aeronavei peste un bloc de locuințe în Amsterdam. Poate din această cauză, instinctiv, am refuzat mereu să mă duc în excursii turistice cu avionul, preferând autocarul, pe motiv că vedeam cu propriii ochi țările prin care treceam. Apoi în  24 martie 2015, un copilot sinucigaș, angajat al unei companii aeriene low-cost Germanwings, s-a blocat în cabină nemaipermițând accesul  colegului său și a zdrobit intenționat prin act sinucigaș aeronava pe care o conducea cu toți cei 150  de pasageri de un perete stâncos din Munții Alpi.  Copilotul se numea Andreas Lubitz și s-a descoperit că se trata cu anti-depresive încă din anul 2008. Acest caz singular și tragic nu poate însă să umbrească bunele rezultate ale călătoriei cu avionul, socotit cel mai rapid și sigur mijloc de transport. Atunci, la ce bun măștile care stau deasupra capetelor noastre și la ce bun efortul stewart-ului de a ne arăta cum să ne punem masca de oxigen și peste gură, dar și peste nas? Aflăm că la peste 4.500 metri înalțime, oamenii se chinuie să respire, iar lipsa oxigenului duce la hipoxie, cu amețeli, dureri de cap, greață, amorțeli și furnicături. Măștile de oxigen din avion sunt dispositive speciale, menite să îi ajute pe pasageri să respire corect, chiar și la o presiune a aerului mai scăzută. Dacă presiunea aerului este extrem de scăzută, oamenii își pot pierde cunoștiința în mai puțin de un minut. (Totuși, un lucru pe care nu-l transmit companiile aviatice pasagerilor este acela că măştile de oxigen din avioane oferă oxigen doar în jur de 15 minute, în speranța că acest interval de numai 15 minute este timp suficient pentru ca piloții să găsească un aeroport în apropiere și să aterizeze de urgență.) Marius îmi povestește că este obișnuit cu astfel de instructaje de când zboară din Irlanda de Nord spre România în ultimii ani de când lucrează pe lire sterline și nu mai concepe alt mijloc de a călători în lume în afară de avion. A urmărit și el emisiuni cu dezastre aeriene, dar nu l-au impresionat prea mult.

În timp ce discutăm cu voce joasă, aeronava Boeing 737 – 8200  începe drumul spre pista de decolare în aeroportul din Budapesta, de unde se va înălța spre cer. Mă simt din nou emoționat, deși nu ar trebui să fiu, avionul Boeing este cel mai răspândit avion de pasageri din lume. Aeronava este atât de populară în lumea întreagă, încât la fiecare cinci secunde un avion Boeing decolează și în oricare moment sunt peste 1.250 de avioane din acest model în oceanul de aer care învelește pământul.Toate modelele de avioane Boeing 737 au câteva caracteristici speciale. Nici unul din modele nu este echipat cu sisteme de evacuare a combustibilului, astfel că, în caz de urgență, avionul trebuie să aterizeze cu tot combustibilul dacă se poate sau, dacă nu, atunci   să facă cercuri în jurul aeroportului pentru a arde combustibilul în exces, în funcție de natura urgenței. În plus, trenul de aterizare nu este acoperit de o ușă, ci doar de niște sigilii aerodinamice, care, împreună cu roțile trenului de aterizare retractat, asigură forma aerodinamică dorită, simplificând designul avionului. 

Ajunsă după câteva minute la locul de decolare, motoarele prind glas din ce în ce mai tare, simți puterea formidabilă a acestora și aeronava începe să ruleze cu viteză din ce în ce mai mare pe pista de beton și dintr-o dată nu mai simți teribila zdruncinătură a roților: uriașa aeronavă s-a ridicat în aer!  Ea străbate viforos pâcla întunecată de ceață de deasupra aeroportului și iese triumfătoare la lumină deasupra straturilor albe și pufoase de nori. Zburăm spre direcția sud-est și văd prin hubloul din stânga mea tânărul soare al dimineții de 8 noiembrie 2022  pe care am fericirea acum de a-l contempla de la o înălțime ce crește cu fiecare secundă. Am uitat să mai discut cu vecinul meu despre subiectul sensibil al dezastrelor aeriene, dar, din vorbă în vorbă, trecem la dezastrele… de pe pământ, la mineriadele care au zguduit profund România după evenimentele din Decembrie 1989, mineriade la care am fost amândoi martori, eu, în calitate de jurnalist și vecinul meu de aeronavă, în calitate de miner. Marius îmi povestește, mai întâi, că s-a născut  în 23 iulie 1969 în Lupeni. A lucrat ca electromecanic și apoi miner la minele din Lupeni și din Valea Jiului, mai târziu a lucrat la suprafață, constructor. A avut părinți distinși și harnici, mai are un frate în Valea Jiului.  A fost la mineriade ca mulți alți mineri și apoi și-a dat seama că a fost manipulat. Manipularea a continuat, îmi spune Marius, când el și colegii lui  au fost îndemnați de către Luceafărul întunericului, precizează Marius, nu Luceafarul huilei, Miron Cosma, să își verse cu încredere economiile la jocul de tip piramidal Caritas, unde a depus de două ori, are și acum la  Lupeni un maldăr de chitanțe inutile, neprimind câștigul promis cu surle și trâmbițe. Scârbit de atmosfera de la mină, a venit la Oradea să-și caute un rost, a lucrat  constructor bun la toate la mai mulți potentați din Oradea și Bihor, a muncit  și ca manevrant decoruri la Teatrul Regina Maria din Oradea, unde, plictisit că nu avea de lucru cu adevărat, a căutat să muncească mai cu folos în  străinătate. Ajutat de niște oameni inimoși, a reușit să-și găsească de lucru în Irlanda de Nord, în industria cărnii, unde câștigă nesperat de bine și acum se duce în Țara Sfântă spre a-I mulțumi Tatălui Ceresc pentru toate câte a realizat în viața de până acum și pentru a se ruga pentru familia lui, pentru prieteni și pentru tot Poporul Român. În acest scop a adus cu el și un tricolor. De evenimentele de la mineriadele din 1990 și 1991 nu mai vrea să-și aducă aminte, consideră că minerii care sunt oameni sinceri, harnici, simpli, dar și de o bună credință totală au fost ademeniți cu promisiuni, înșelați cu bună știință și apoi concediați în masă pe timpul guvernarii Ciorbea.

- Dar dumneavoastră, domnule avocat, cum de ați nimerit la mineriada din septembrie 1991? - mă întreabă foarte mirat Marius.

 

 Îi răspund că, absolut întâmplător, după ce am venit din Bruxelles cu soția mea, unde fuseserăm invitați de un prieten jurnalist belgian pe nume Vincent Dudant, jurnalist free lance și care a scris frumos despre România în  multe publicații din Belgia și Franța. I-am povestit despre cum i-am văzut pe mineri în jurul orei 11 a zilei de  25 septembrie 1991 cum treceau prin dreptul Casei Presa Liberă (fostă Casa Scânteii) în plutoane bine organizate  după ce au fost debarcați la Gara Băneasa spre a feri Gara de Nord de distrugeri. Ei scandau: S-a umplut paharul/ Roman bișnițarul! și Murim, luptăm/ pe  Cosma-l  apărăm. Însoțit de finul meu, student pe atunci la Facultatea de Jurnalistică și care a scris la publicația Zig Zag, Nicolae Nistoroiu, ne-am dus după mineri să vedem ce se întâmplă. La Piața Victoriei, ortacii au cerut ca premierul să coboare în stradă pentru negocieri, acesta a trimis un consilier, lucru ce i-a înfuriat pe mineri, ei au aruncat cu pateuri în scutierii care s-au repezit împotriva lor.

De pe terasa  clădirii guvernului erau aruncate grenade lacrimogene și petarde asurzitoare în mijlocul minerilor și un smog lacrimogen  plutea deasupra treptelor palatului Guvernului. Un biet scutier ce s-a dovedit a fi un militar în termen a fost salvat in extremis de furia minerilor de studentul  Sorin Ienculescu de la Academia de Arte Frumoase. În noaptea de 25/26 septembrie 1991, cu forțe sporite scutierii i-au împins pe minerii și civilii bucureșteni revoltați până în Piața Universității și până în dreptul vitrinelor de la Hotelul Intercontinental, unde minerii au căutat adapost, dar străinii înspăimântați au blocat lifturile spre a împiedica accesul lor spre etajele superioare, hotelul neavând scări. A doua zi, joi, 26 septembrie 1991, în fața Guvernului străjuiau TAB-uri de luptă. Majoritatea minerilor erau tineri, aveau fețele trase de nesomn, oboseal , foame și sete, civilii îi ajutau, dându- le mâncare, apă, tigări și… încurajări. Civilii îi insultau mereu pe scutieri,  numindu-i criminali. Cu greu am rezistat cu batistele la gură, jurnaliști, mineri, civili în fața  norilor de gaze lacrimogene, care mi-au adus aminte de instrucția din armată..  Un miner mi-a arătat o cască de scutier capturată în bătălie dreaptă, spunându-mi că o va folosi cu folos în subteran, fiind ușoară și călduroasă, căptușită pe dinăuntru. Am reușit să stau de vorbă cu doi mineri, pe nume Aunguroancei Florea și Domnișoru Victor, amândoi lucrau la mina Dâlja, din spatele gării din Petroșani. Mi-au relatat că nu aveau apă caldă la bloc, nu aveau ce să cumpere din oraș, mâncarea la intrarea în șut era proastă, nu aveau tehnică modernă de lucru, au suferit accidente de  muncă și minerul Florea mi-a spus: Noi suntem în țara asta 1.800 000 de mineri și pe cine vrem noi măturăm de la putere… Mai târziu, o voce anunța că delegația minerilor s-a întors de la președintele Iliescu, iar liderul Miron Cosma a anunțat căderea guvernului Roman într-o furtună de aplauze. Au urmat însă asediile și devastările de la Parlament, de la Televiziune, de la Cotroceni… La Parlament, minerii îmbulziți în sala de ședință au fost opriți de o… cruce. De o cruce purtata de un senator poet, poetul ardelean religios   Ioan Alexandru. În fața crucii, minerii au dat îndărăt, un semn al puterii divine.

Pe plan internațional, imaginea României s-a prăbușit din nou, un lucru de neconceput pe timpul imensei simpatii mondiale din decembrie 1989. Investitorii străini au refuzat să își mai dezvolte afacerile în România. Vincent mi-a spus că pot să revin în Belgia și că pot fi beneficiar de azil politic din cauza violențelor ortacilor din timpul mineriadei din septembrie 1991. Soția mea Antița era însărcinată cu fiul meu Theodor, iar dacă Theodor s-ar fi născut pe pământ belgian, ar fi beneficiat de toate drepturile unui nou-născut belgian, datorită dreptului pe care ți-l conferă locul nașterii (jus soli, dreptul solului, dreptul pământului).  Iar eu urma să scriu în limba franceză și să mă alătur lui Vincent Dudant în aventura lui jurnalistică peste tot în Europa și nu numai… Am stat și am reflectat zile și nopți ce să fac. Mirajul visat al Occidentului mă bântuia, dar chipurile ostenite de bătrânețe ale părinților mei din sat au înclinat definitiv balanța în favoarea rămânerii acasă…

Ne apropiem de linia aproape dreaptă a unui țărm în spatele căruia se disting  limpede clădiri albe, moderne, înalte, pe care le zăresc cu o emoție de negrăit prin hubloul aeronavei: este Țara mult visată, Țara Sfântă, Pământul Făgăduinței!

 Îl invit și pe vecinul meu din mineriada de altădată să se uite și Marius frisonează de entuziasm: Domnul fie lăudat că am ajuns! (Va urma)

Partea a doua a reportajului poate fi citită aici.