Binecunoscuta, anonima și tăcuta jertfă  a turistului de pretutindeni constă în aceea de a sta în picioare la cozile imense de dinaintea marilor monumente arhitectonice ale lumii. Este o necesitate și o trudă liber consimțită, este mai mult sau mai puținul gust amar înainte de a mușca din fructul dulce al plăcerii de a contempla obiectivul turistic propus spre vizită. Așa suntem și noi, micul grup de ghiauri români din fostul pașalâc de Oradea ( Eyalet Varat), înființat după ce turcii au cucerit cetatea de pe Crișul Repede în anul 1660 după un asediu de 46 de zile. Pașalâcul de Oradea a durat până în anul 1692, când orașul a fost eliberat de trupele imperiale austriece.   

Înainte de a purcede spre Istanbul am citit  Istoria Bizanțului, de Auguste Bailly, și Bizanț - o lume pierdută, de Jonathan Harris. Ce a mai rămas din fostul Constantinopol, capitala de pe atunci cu peste 400.000 de locuitori, centrul unui imperiu întins din Crimeea și până în Algeria? Au rămas, în principal, Sfânta Sofia (numită azi Hagia Sofia de către turci), ruinele Hipodromului, apeductul lui Valens din anul 375 dintre colinele 4 și 5, biserica cisternă, biserica Sfânta Irina, fragmente din zidurile aproape inexpugnabile de altădată care aveau 96 de turnuri și 46 de porți, din care nu au mai rămas decât câteva, turnul strâns în cercuri, relicvă  de 37 de metri rămasă din fostul turn de 50 de metri, având în vârf statuia de bronz a lui Constantin cel Mare.

Indiscutabil, perla fostului Imperiu Bizantin este, fără îndoială, Sfânta Sofia în care intrăm, în sfârșit, și noi pe o poartă mică, din stânga clădirii. Urcăm agale pe un drum în pantă. Biserica uriașă a lui Iustinian I în formă de pătrat acoperit cu o cupolă imensă avea un atrium perpendicular pe axa longitudinală a edificiului, un pronaos sau nartex exterior, un nartex interior, nava centrală acoperită cu acea cupolă impresionantă, două nave laterale și galeriile superioare de la etaj care înconjoară nava centrală din trei părți sub formă de potcoavă deschisă doar spre altar. Din atriumul, azi  dispărut, se pătrundea în pronaos prin șapte porți gigantice, iar mai departe în nartexul interior prin cinci porți bătute în bronz și decorate cu cruci aurite, iar apoi, din nartexul interior, alte nouă porți asigurau comunicația cu spațiul central al bisericii. Trei porți de la sud erau pentru accesul credincioșilor. Porțile din centru, tot în număr de trei, erau rezervate doar împăratului și suitei sale, iar poarta din mijloc era mai înaltă și se numea Poarta împărătească, fiind placată cu argint aurit, ornamentele fiind jefuite de cavalerii apuseni în anul 1204. Spațiul din nava centrală este atât de mare încât nu poate fi cuprins dintr-o singură privire. Cupola se înalță la 55,60 metri, echivalentul unui bloc cu 15 etaje, cu un diametru la bază de 31,36 metri. Am impresia tulburătoare că această imensă cupolă plutește serafic deasupra celor 40 de ferestre de la baza ei. Colonadele sunt împodobite cu capiteluri bizantine ornate cu frunze de acant, iar monogramele cuplului imperial Justinian și Teodora sunt gravate pe fața și spatele capitelurilor în semn de omagiu. Bierica are 107 coloane, 40 la parter și 67 la galerii, cele mai înalte fiind de 20 de metri, cu un diametru de circa 1,5 metri și o greutate de aproape 7 tone. În total, edificiul lui Iustinian acoperă, cu unele anexe, suprafața de 7.500 de metri pătrați, fără a  mai pune la socoteală atriumul pierdut, fiind vorba de o suprafață o dată și jumăatate mai mare decât a unui stadion modern. Din mărturiile multor autori creștini se poate afla că centrul cupolei era acoperit cu un imens mozaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru îngeri impresionanți, cei de la răsărit executați în mozaic, iar cei de la apus, în frescă. Până în sec. al XIX-lea toată decorația superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar niște restauratori din Occident, frații Fosatti din Elveția, au pus la dispoziția turcilor mijloacele de a ajunge la înălțimile maxime ale bisericii. Atunci noii stăpânitori ai bisericii au reușit să înlăture imaginea lui Iisus Pantocrator, înlocuind-o cu un verset din Coran, iar imaginile îngerilor au fost înlocuite cu niște medalioane mari cu caligrafii arabe aurite pe fond negru. Pe semicupola absidei altarului se găsește o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în brațe încadrată de cei doi arhangheli, Mihai și Gavriil, dintre care numai al doilea este foarte bine păstrat, iar în nișele din partea stângă a navei sunt reprezentate în mozaic chipuri de sfinți și patriarhi, în timp ce nava laterală dinspre sud a păstrat decorația mozaicală originală din secolul al VI-lea d.Hr., cu motive florale și geometrice pe fond auriu.

Străbatem cu grijă galeriile de la etaj care aduc interes și bucurie turiștilor creștini pentru că aici s-au păstrat cele mai frumoase mozaicuri închipuind pe Iisus încadrat de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul și împărăteasa Zoe, un tablou al Sfintei Fecioare cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan al II-lea Comnenul și împărăteasa Irina, un tablou al  prințului Alexios, fiul celor doi, tabloul intitulat Deisis, cuprinzând pe Iisus, Sfânta fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul. La parter, deasupra Porții imperiale se poate admira un tablou cu Iisus Hristos pe un tron impunător, făcând cu mâna dreaptă semnul botezului și ținând în mâna stângă o carte deschisă pe care scrie în grecește: Pace vouă, Eu sunt Lumina Lumii. În partea stângă, jos, se poate vedea prosternat basileul Leon al VI-lea Filosoful, parcă cerând  iertare pentru cele patru căsătorii ale sale, iar de o parte și alta, veghează în medalioane Sfânta Fecioară și îngerul  Gavriil.

Deasupra porții dinspre nartexul interior se află un mozaic reprezentativ al Sfintei Fecioare cu Pruncul așezată pe un tron de argint, încrustat cu pietre prețioase, iar la dreapta, împăratul întemeietor Constantin cel Mare îi oferă macheta orașului, în timp ce la stânga împăratul Iustinian I îi întinde macheta bisericii Sfânta Sofia. Poarta de bronz a vestibulului, prin care se iese afară, datează din sec. II - I î.Hr., fiind denumită Frumoasa poartă, ea a fost adusă de la un templu elenistic din Tarsul Ciliciei din Asia Mică, cetatea de care se leagă amintirea Sfântului Pavel. Una dintre curiozitățile bisericii o reprezintă coloana de marmură în formă pătrată din spațiul central, întrucât pe ea există o amprentă de palmă care a intrat în legendele creștine și turcești, urma este atribuită Sfintei Fecioare, care, find prigonită de evreii din Ierusalim, s-a refugiat în Asia Mică împreună cu Sfântul Ioan în jurul anului 60 d.Hr. O altă curiozitate care ne stârnește interesul este o altă coloană tot de formă pătrată din apropierea porții dinspre nartexul interior și care prezintă un orificiu cu un diametru puțin mai mare decât degetul gros al mâinii. Coloana se numește coloana care asudă sau transpiră, fiind considerată vindecătoare a bolilor de ochi, iar bolnavul trebuie să-și introducă degetul mare în gaură, să rotească degetul în acest orificiu pentru a culege transpirația pietrei miraculoase. În biserică se mai pot vedea lângă Poarta imperială două vase ovale gigantice din marmură albă și care au fost aduse de turci dintre ruinele Pergamului pentru a fi folosite la spălarea ritual islamică. Fosta catedrală creștină este doar cu câțiva centimetri mai mică decât clădirea Pantheonului din Paris și doar Basilica Sfântul Petru din Roma întrece azi mărimea Hagiei Sofia.

 O asemenea construcție ciclopică, atât de bogată în interior, nu putea să rămână fără importante urmări între popoarele din Evul Mediu. În jurul anului 987, se spune că Vladimir, cneazul Kievului, a simțit nevoia să treacă de la păgânism la creștinism. A trimis mai multe grupuri de misionari în Europa și Asia Mică. Islamul i-a trezit interesul doar până în clipa în care a aflat că interzice consumul de alcool. Iudaismul nu i s–a părut nici el atrăgător cneazului Vladimir, de vreme ce adepții lui au rămas fără țară și trăiau risipiți în toată lumea prin fenomenul de diaspora. Un alt popas au făcut ambasadorii cneazului rus  la o catedrală din Germania, dar nici cultul creștin din Occident nu a părut să-i miște prea mult. În final, ei au ajuns la Constantinopol unde au fost invitați de către împărat să participe la o slujbă religioasă, iar de data asta au avut o trăire deosebită, extatică, în mijlocul mozaicurilor, frescelor și icoanelor: Nu putem spune dacă era în cer sau pe pământ. Deoarece pe pământ nu există o asemenea splendoare fără margini, pe care ne vine greu să o descriem. Știm doar că Domnul sălășluiește acolo, printre oameni… (apud  Bizant - o lume pierdută, de  Jonathan Harris, p. 197). Astfel, Vladimir, cneazul Kievului, a fost convins să o ia de soție pe Ana, fiica împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), să devină un aliat al Imperiului Bizantin și să se creștineze pe malurile Niprului, alături de supușii săi, ajutați de echipe de clerici bizantini, în timp ce idolul lor Perun, un zeu al tunetului și fulgerului, având cap de argint și mustăți de aur, a fost dărâmat din vârful colinei kievene și târât de cai până la fluviu.  

Înainte vreme, se creștinaseră triburile de slavi din Moravia prin contribuția fraților Chiril și Metodiu, născuți în Thesalonic, oraș care fusese înconjurat de așezări ale slavilor în timpul invaziilor din secolul al VII-lea, astfel că frații știau nu numai grecește, dar și dialectul slavon local. Frații au creat un alfabet special pentru limba slavonă, alfabetul glagolitic și au început munca de traducere a Liturghierului în slavona bisericească veche, cea înțeleasă în lumea slavilor. După slavii din Moravia, au urmat la creștinare bulgarii și apoi sârbii, iar misionarii bizantini au luat cu ei Liturghierul slavon și Sfintele scripturi glagolitice și chirilice și au impus și stilul bizantin asupra arhitecturii și decorațiunilor bisericești din noile teritorii intrate sub influența politică și religioasă a Constantinopolului. Hagia Sofia a fost cel mai impresionant lăcaș al creștinismului orthodox, iar dimensiunile ei de-a dreptul impresionante au influențat arhitectura și ornamentația creștină arhaică, cu menirea de a transmite timpului său, dar și posterității un mesaj vădit de putere al Imperiului Roman de Răsărit care a mai supraviețuit peste o mie de ani Imperiului Roman de Apus ( 330- 1453), adesea în vremuri de mari primejdii, când a fost asaltat din toate părțile de popoare barbare, atrase de imensele sale bogății și splendori.

 Din această cauză, sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a dorit să prelungească gloria Hagiei Sofia, dar prin transformarea ei în moschee străjuită pe parcursul vremii de patru înalte minarete de unde să se audă chemarea la rugăciune a muezinilor, pe care am auzit-o și noi de atâtea ori, din difuzoarele puternice din moschee în moschee, de pe o colină pe alta, prin tot Istanbulul, precum cântecul unui cocoș parcă apocaliptic și care trage un semnal de alarmă încă din  puterea nopții spre mai mare luarea noastră aminte la primejdiile din timpurile pe care le trăim…  Sunt cinci rugăciuni zilnice, iar cea de dimineață spune că Rugăciunea este mai bună decât somnul, urmate apoi de alte patru rugăciuni, Allah Akbar (Dumnezeu este cel mai mare), Nu există Dumnezeu în afară de Allah, Mohamed este trimisul lui Allah, Veniți la rugăciune, veniți la mântuire…. Musulmanii se roagă de cinci ori pe zi. Dar, noi, creștinii din România și din Europa unită de câte ori ne rugăm într-o zi? (Va urma)