Zona conglomerată a satelor istroromâne se află între munții Ucka, la nord-est, iar în sud mici golfuri fac legătura cu apele mediteraneene. Un râu ce pornește din parcul natural Ucka, undeva la nord de Lupoglav, coboară înspre Kosjak și traversează localitățile Susnjevica, Nosolo și Sucodru, se numește Boljunscica, iar de-a lungul său, tot pământul este arabil și, deci, valoros. Un alt râu, paralel și la o distanță de cca. 5 km, însă cu o lungime mai mică, se numește chiar așa: Vlaski potok, adică râul Vlaski, însemnând râul românilor. Câmpia Cepic se întinde de la sud de Susnjevica până la nord de Krsan.

Vineri dimineața, în 30 august, am pornit din satul Kosjak să fotografiem întreaga zonă de la poalele muntelui. Așa că am început cu satele Kosjak și Katun, cel din urmă fiind mult redus astăzi, la două ferme și trei sau patru locuințe, toate pe un deal, aflate chiar sub munte. Satul Kosjak, în schimb, este mai mare, și-a mai păstrat forma, însă nu și vorbirea vlaski. Lângă biserica Sf. Adrian din Kozjak este un deal cu fân adunat, semn că în acest loc se cresc animale și pământul este bun, roditor. Am întâlnit o singură persoană vorbitoare, care, auzindu-ne că vorbim românește, ne-a invitat în casă, a întins masa și ne-a oferit șuncă și caș, iar pentru acasă, aflând că suntem pentru mai multe zile pe acele meleaguri, ne-a dat două zucchini ca să ne facem păpic – spune ea.

Intrăm în satul Sucodru, fotografiem case și străzi, însă oameni ne-am dori cel mai mult să găsim. Până atunci mergem să fotografiem în micuța localitate Sucodru de Câmpie, adică în micuțul sat alăturat, tot pentru a căuta persoane vorbitoare a graiului vlaski. La un moment dat, de pe o stradă din acest sătuleț, decidem să ne întoarcem cu mașina pentru a ieși din sat, însă exact atunci coboară dintr-o mașină două femei. Repede mă cobor din mașina noastră și merg să le întreb dacă vorbesc vlaski. Da! –  îmi răspund ele. Și ne roagă să le ascultăm povestea familiei. Cele două surori, Laura și Liliana, născute Skrobe, mai au doi frați, Guido și Mario, niciunul nu trăiește în sat, ci în diferite orașe din Croația, însă acum urmau să se întâlnească toți frații pentru a face o slujbă de pomenire a părinților lor, Ivan Skrobe și Antonia Zora, tatăl fiind dintr-o veche familile de istroromâni.

Ne îndreptăm spre satul Nosolo, unde, din păcate, întâlnim și aici câteva case părăsite. Am întâlnit un prim vorbitor de dialect istroromân, Timotei Toncinic, care locuiește la nr. 25. În zonă se cultivă salată, ridichi, spanac și alte legume necesare omului. Dintre animale se cresc vaci, porci, găini și unii, chiar cai. Un alt portret îi facem doamnei Andrea Andreevici, născută Jurman, în vârstă de 41 de ani. Aici,în sat, l-am întâlnit și pe Branco Ajkler, în vârstă de 66 ani, ce are un frate pe nume Giani, ambii foarte populari în sat. Ei se ocupă de creșterea animalelor și vinderea laptelui de vacă. Branco ne spune că aproximativ 30 de persoane mai vorbesc dialectul istroromân în Nosolo. Ne lasă să vedem animalele din șură. Este prima gospodărie din sat unde întâlnim cai.

În următoarea zi, în 31 august, ne propunem să mergem de cealaltă parte a câmpiei Cepic. Am văzut că podișul Cepic este bine lucrat, semn că aici se face agricultură intensă. În zona ținuturilor de podiș, găsim mai mult plantații de culturi întinse de măslini, grâu, porumb sau viță-de-vie, dar nu sunt neglijate nici fermele cu animale. Intrăm în satul Kostârciani, o localitate mai mare decât cele care vor urma. Aici o întâlnim pe Marina Prodan, o vorbitoare a limbii vlaska – cum spun ei dialectului istroromân. Ovidiu și Gheorghe merg să fotografieze câteva case părăsite ce se vedeau în apropiere. Doamna Marina, văzându-le intenția de a fotografia acele case,  ne spune că acolo nu locuiește nimeni, proprietarii au plecat în America și nu s-au mai întors. Ne mirăm toți trei fotografii, căci casa este destul de mare, iar înconjurându-o cu aparatul de fotografiat observ că avea trei intrări separat cu trei numere de casă: 19/20/21. Edificiul întreg este părăsit, spre uimirea cred a tuturor care au văzut-o și o vor vedea. De aici din Kostârciani se vede foarte bine vârful muntelui Ucka. Puțin mai încolo, în sat, vedem un altar închinat Maicii Domnului, la răscruce de drumuri. După acest sat, un drum urcuș în dreapta duce spre alte sate istroromâne.

Pentru a ajunge în satul Sankovic, am intrat într-o pădure de conifere, apoi am ajuns într-o zonă viticolă, nu mare, însă bine îngrijită. Mai apoi vedem multe pășuni de lucernă. Ajunși în sat, ne interesăm de persoane ce vorbesc limba vlaska. Ne întâlnim cu un localnic, italian la origine, însă ginere în casa unei familii de istroromâni. Acesta ne scrie pe un bilețel numele persoanelor din sat care mai vorbesc acest dialect: Laura Dijanic, Marija Klanjac, Angelo Jadreskic, Silvana Zgaljardic.

În drum spre Larnisce, am văzut un pământ arat frumos. Chiar și o cultură de lavandă, pe care Ovidiu se decide să o admire, staționând mașina preț de câteva secunde, iar Gheorghe a deschis geamul pentru a ajunge la noi mirosul mov, atât de popular deja în toată lumea mediteraneeană. Puțin mai în față, la intersecția drumurilor din Sankovic spre Parunci și Zatka Cepic, am văzut în partea dreaptă o mare cultură de mazăre, îi spun eu, de năut, îi spune Ovidiu, iar Gheorghe nici până astăzi nu s-a decis ce plantă este. Viță-de-vie multă, chiar și aici în zona satelor Zatka Cepic și Larnisce. De fapt, în această zonă de dealuri de la marginea câmpiei Cepic agricultura este principalul mijloc de subzistență.

Intrăm în micul cimitir din Larnisce să căutăm nume cu probabile rădăcini istroromâne şi le notez într-un carnețel. Pe urmă mergem spre Rumanci, unde întâlnim o doamnă cu un bebeluș în brațe, o întreb dacă mă poate ajuta cu un sfat, iar ea mă duce imediat la doamna Gina Salamon. Este ultima vorbitoare de vlaska din sat. S-a născut în acest loc, unde odată toată lumea vorbea vlaska. Soțul ei fusese tot istroromân. Ea are 78 ani și știe foarte bine să vorbească vlaska. Drept urmare, ne atenționează, încântată, că îi place tare mult să se uite la filme românești, deoarece înțelege tot și nu mai trebuie să citească textul ecranizat. Stăruim la ea aproximativ 30 minute, timp în care s-a văzut pe chipul ei fascinația că a vorbi în limba familiei și a copilăriei ei.

De Larnisce este alipită micuța așezare Antunci. Se vorbea odată şi aici limba vlaska, însă acum nu mai este nimeni cine să vorbească, ne spune un localnic. Facem câțiva pași pe alee în sus și fotografiem totuși câteva case. Le simțim parcă o anume tristețe, o povară, care nu este legată de limba vorbită în casă, ci de traiul greu ce se ducea în aceste case. Pornim spre un alt sat, de care suntem siguri că va fi la fel de mic. Este vorba de Filipasi, o stradă, o alee alipită de localitatea Purgarija Cepic. La fel a ajuns și micuța localitate Sckrobje, dar situația este mai aspră, căci astăzi zona este pământ arabil. De asemenea, localitatea Purici aparține cu al său nr. 15 de localitatea Polje Cepic. Aici însă am găsit o persoană, Ljubicich Silvano, un istroromân cu care am stat foarte puțin de vorbă, căci avea musafiri.

În următoarea zi, fiind duminică, 1 septembrie, ne pregătim să mergem la biserică. Ne-am decis să asistăm la slujba din satul Susnjevica. Știm că slujba va începe la ora 11.30, căci înainte preotul are de oficiat într-un alt sat. Din păcate, se pot vedea numeroase case părăsite, al căror ruine arată că erau edificii mari atunci când erau locuite. Casele sunt din piatră de munte. Altele mai noi, ridicate în ultimul deceniu, sunt din cărămidă roșie. Prin fața bisericii, cea mai mare din zonă, trece un bărbat şi îl salutăm în dialectul istroromân. Se bucură și intră în vorbă cu noi. Îl cheamă Iosip Mikleus în vârstă de 54 ani, şi se lasă bucuros fotografiat. Mergem mai departe să fotografiem, iar la un moment dat ajungem la o casă, care parcă ne chemase spre ea. S-a făcut puțină gălăgie, vorbind între noi, astfel iese proprietara casei, pe balconul de la etaj. Ne prezentăm și ea ne întrerupe prompt: Aspetta! Coboară scările și vine să ne deschidă o încăpere de la parter. Uimitor spațiu – ne spunem fiecare, în sinea noastră. Era vorba de cunoscutul atelier de fierărie, couacerie, cum îi spun ei, ce a aparținut renumiei familii Belulovici, fierari din tată-n fiu timp de mai multe generații, până la Mirko, ultimul fierar din Susnjevica. Fratele lui Mirko, Frane Belulovic a scris o poezie, expusă în fotocopie la Ecomuzeul Vlaski Puti din localitate. Doamna Georgia ne-a arătat o fotografie cu frații Frane și Mirko, născuți în deceniul al doilea al secolului trecut. Este o fotografie prețioasă a fraților: poetul și fierarul. Fotografiem atelierul de fierărie, complet dotat, însă abandonat după moartea proprietarului. Suntem încântați. Gheorghe ne aduce aminte că trebuie să mergem spre biserică şi imediat ce am ajuns la biserică, vine o doamnă, frumos îmbrăcată, cu ochelari de soare, cu mersul greoi, așa că mă apropiu de ea și o salut în dialect: Bura zi! Îmi răspunde la fel, dar mă întreabă de unde sunt. Îi răspund rostul prezenței mele în sat și îmi spune că este istroromâncă din Letaj, dar a venit pentru slujbă.

Între timp, colegii mei se întâlnesc cu preotul și merg și eu între ei, iar preotul ne salută pe toți trei: Domnul fu cu tire, adică Domnul fie cu tine. Este croat, nu știe să vorbească vlaska, însă a învățat câteva cuminte. Spune că-i place comunitatea de aici, oamenii sunt credincioși, iar duminica vin la biserică destul de mulți. La ieșire din biserică am fotografiat-o în portret pe doamna Iulia din Susnjevica, născută Bașic, căsătorită Taletovic. Apoi și pe Mario Jurman care se află pentru o scurtă perioadă în localitatea natală, căci trăiește în Statele Unite ale Americii. Școala din Susnjevica a fost renovată acum trei ani, iar în clădire se află un alt spațiu, cu titlul de muzeu, creat pe fonduri europene în proporție de 85% și 15% din fondul Primăriei Krsan. În aripa unde funcționează școala se găsește și o bibliotecă, având cărți sosite din România, pentru elevi de 7-10 ani din ciclul primar. Cărțile au fost finanțate de ambasada României în Croația. Astăzi sunt patru copii care învață dialectul istroromân: Roko, Lukas, Emili și Aris, toți din Susnjevica. Aceștia reprezintă generația a doua, că din prima generație au făcut parte Sara, Ștefan, Kristy și Enmary.

Iată că autoritățile române au depus eforturi financiare consistente pentru prezervarea identității lingvistice și culturale a localnicilor din Susnjevica. Școala refăcută și inaugurată în noiembrie 2016 este un plan pe termen lung. Persoana de contact pentru coordonarea acestor activități este Viviana Brkaric, iar învățătoarea copiilor este prof. Mirela Vidak. Primăria din Krsan, de care aparțin numeroase localități istroromâne din jurul câmpiei Cepic, prin primarul actual Valdi Rumko încurajează includerea de cursuri de învățare a dialectului istroromân de către copii.

Înțelesul de istroromân este folosit numai în România, în mediul științific și academic, însă în Croația ei își spun vlaski. Fotografiile realizate de noi au fost grupate în peisaje; arhitectura locuințelor, a satelor în final; unelte agricole; portrete de copii, femei, bărbați; agricultură; biserici și cimitire; instituții publice, primărie, școală, cămin cultural; spații comerciale, magazine, fabrici, uzine, ateliere. Această hartă a obiectivelor s-a născut în urma colaborării cu prof. univ. dr. Sever Dumitrașcu, un spiritus rector al proiectului nostru. Deplasarea noastră a fost finanțată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, prin programul de finanțare Societatea civilă „Dimitrie Gusti”, ceea ce însemna sprijinirea, consolidarea și extinderea mediului asociativ între comunitățile istorice de români.

Constantin Liviu DEMETER