Moto: Când preoţii ce duceau Chivotul au ajuns la Iordan, iar picioarele lor au atins marginea apelor Iordanului, apele care curgeau din amonte s-au oprit adunându-se grămadă pe o mare distanţă... iar cele care coborau în aval spre Marea Marea Sărată, s-au scurs de tot. Şi astfel poporul a traversat, ajungând în faţa Ierihonului. Preoţii care duceau Chivotul Legământului cu Domnul s-au oprit pe uscat, în mijlocul Iordanului, timp în care tot Israelul îl traversa, până când întregul popor a traversat Iordanul. (Vechiul Testament, Iosua 3)

 

Râul Iordan este singurul curs de apă din lume care de Sfânta Bobotează își întoarce valurile îndărăt. Asta am aflat-o nu numai din lecturi, din vizionarea unor filmulețe pe internet, ci chiar la fața locului de botez al Mântuitorului nostru Iisus Hristos din relatările pasionate ale unor pelerini, dar mai ales din partea părintelui Pașca Ciprian, care mi-a relatat că a fost martor ocular la ajunul de sărbătorire al Bobotezei de la râul Iordan din 18 ianuarie 2017. Asta m-a dus cu gândul la expresia contrară că mai degrabă își va întoarcea Dunărea cursul îndărăpt, a lui Lăpușneanu, învățată în anii de liceu de la Beiuș la orele de literatură română predate de profesorul Milan Martinov, la nuvela Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi.  Se știe că voievodul Lăpușneanul se reîntoarce la domnia Moldovei, dar o seamă de mari boieri precum vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și Stroici, vor să-l convingă pe domnitor să se întoarcă de unde a venit, spunându-i franc: norodul nu te vrea, nu te iubește. La care, Lăpușneanul dă un raspuns care a intrat în cultura generală a mentalului colectiv românesc: Să mă întorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt!

Iată, însă, în Țara Sfântă, se produc minuni nu numai odată cu pogorârea luminii sfinte în biserica sfântului Mormânt în ajunul sărbătorii Paștelui, ci și întoarcerea valurilor râului Iordan în care a fost botezat Mântuitorul nostru Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul. În toți anii, Boboteaza cade pe data de 19 ianuarie 2023, stil vechi, după calendarul iulian. În ajunul de sărbătoare al Bobotezei, am aflat de la părintele Pașca Ciprian că patriarhul Ierusalimului vine pe jos insoțit de un sobor de înalți ierarhi la apa Iordanului, după sfânta liturghie la o mânăstire grecească din apropiere. După aceea, se face slujba de sfințire a apei lângă pelerinii care țvin în foarte mare număr. De obicei, într-o zi obișnuită, la locul de botez de la râul Iordan sosesc în jur de 10 -12 autocare, dar de Bobotează sosesc în jur de 200 de autocare, pelerinii asistă la ceremonie de pe ambele maluri ale râului Iordan, atât cel israelian, cât și cel iordanian. După slujbă, patriarhul Ierusalimului și a toată Palestina aruncă crucea de trei ori în apele Iordanului, iar ierarhii cântă în limba greacă în timp ce clopotele bat cu însuflețire: Ston Iordani vaftizontas se Kyrie fanerothike i latreia Triadas (În Iordan, botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat...) și sunt eliberați trei porumbei albi peste apele Iordanului, în semn de aducere aminte a botezului Domnului și a coborârii Sfântului Duh. Marele și emoționantul eveniment se petrece în locul unde Iosua cu poporul ales a trecut Iordanul în frunte cu preoții ce duceau chivotul Legământului spre a cuceri Canaanul, locul unde Sfântul prooroc Ilie Tesviteanul s-a înălțat la ceruri într un car cu foc, locul unde un comandant al unor trupe siriene s-a scufundat în apa Iordanului spre a se vindeca de lepră, locul unde Mântuitorul Iisus a fost botezat, nu pentru că ar fi avut păcate, ci pentru a fi anunțat lumii întregi că este Fiul Tatălui ceresc. Minunea întoarcerii apelor râului Iordan are o semnificație profund religioasă în locul aflat la numai vreo șapte kilometri de apele Mării Moarte: la botezul Domnului Iisus, omul se întoarce spre viață, se oprește din inevitabila cursă spre moarte, după cum valurile râului Iordan se înturnează spre nord, spre Marea Galileii, spre marea cu apa cea dulce unde Iisus a făcut atâtea minuni și apa nu mai curge câtăva vreme spre Marea cea Moartă, ci spre Marea cea Vie a Vieții veșnice. Marea Moartă atât prin denumire, cât și prin substanță este în antiteză cu magnifica și mântuitoarea Mare a Vieții. Aici simbolistica mântuirii prin botezul magnific al lui Iisus a primit și o fericită corespondență geografică prin denumirile de Marea Galileii, cea care semnifică viața și mântuirea și Marea Moartă, care ne aduce aminte de locul unde au fost îngropate pentru păcatele lor de neiertat anticele orașe ale desfrânării Sodoma și Gomora.

Părintele Pașca Ciprian mi-a relatat că a fost martor ocular la minunea înturnării apelor râului Iordan spre amonte.

„Eram cu un grup de pelerini compus din credincioși din zona Marghita și Popești, dar și din zona comunei Jina de lângă Sibiu, în ajunul sărbătoririi Bobotezei în data de 18 ianuarie 2017. După slujba oficiată de patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului și a toată Palestina, însoțit de înalți prelați și episcopi din partea grecilor, rușilor, românilor, sârbilor, bulgarilor, armenilor și a altor mari ori mai mici comunități de ortodocși din lumea întreagă, am observat împreună cu pelerinii români cum undele râului curg în partea opusă, curg spre nord, spre amonte, spre Marea Galileii, nu spre Marea Moartă, lucru ce ne-a provocat tuturor o mare și sfântă emoție. Fenomenul aparent incredibil al înturnării apelor spre Marea Galileii, deci spre amonte, era mult mai pronunțată în trecut când credința oamenilor era mai mare, decât în prezent, când din păcate credința se împuținează. Unii oameni nu vin la Iordan din credință, ci din pură curiozitate, ori din dorința de a vedea minunea, nu de a o trăi în mod plenar, definitiv și pentru întreaga lor viață, mi-a mai spus părintele Pașca.

Mă uit cu admirație la preotul nostru care a participat de visu et de auditu la minunea înturnării apelor Iordanului spre amonte în ajunul Bobotezei din anul 2017 și mă gândesc că viitorul meu pelerinaj trebuie să cuprindă neapărat și perioada deosebită a momentului Bobotezei.

 

De la metaforă la realitate: Țara în care curge lapte și miere…

La îndemnurile părinților ne adunăm în afara incintei unde ne-am dezbrăcat de cămășile albe, speciale cu care am intrat în apa Iordanului și ne-am echipat cu hainele obișnuite și ne îndreptăm spre locul unde ne așteaptă autocarul cu șoferul Hameed, vorbărețul arab musulman din Israel. După ce am urcat cu toții înăuntru și se face prezența, șoferul pornește motorul uriașului autocar. Străbatem iar valea Iordanului, cea mai fertilă zonă a Țării Sfinte, țara în care curge lapte și miere, așa cum Domnul a promis poporului ales la ieșirea din Egipt. Și fiindcă veni vorba de Egipt, mutatis mutandis, după cum Egiptul este un dar al Nilului, după cum scrie istoricul Herodot, în bună măsură am putea spune că și Israelul este un dar al râului Iordan. Când am fost în pustia Hozevei, mă întrebam contrariat cum poate fi Israelul o țară unde curge lapte și miere. Răspunsul l-am aflat pe drumul paralel cu apa Iordanului, un ținut înfloritor, o adevărată gură de rai.
În Vechiul Testament, bunul Dumnezeu a promis poporului israelit o țară în care curge lapte și miere.

O promisiune ce ar intriga de bună seamă pe turistul sau pelerinul confruntat cu atât de mult teritoriu pustiu, cu clima insuportabilă din timpul verilor toride, cu apa extrem de sărată, mai bine zis, sărătura atât de densă a Mării Moarte, cu falia atât de adâncă a Văii Iordanului și a mării fără de nici o vietate și care se situează sub nivelul oceanului planetar.

Expresia țara în care curge lapte și miere, de la o simplă metaforă, a devenit însă o realitate palpabilă a zilelor noastre. Ne amintim că Moise a trimis 12 iscoade, după numărul triburilor iudaice, să cerceteze țara Canaanului înainte de a fi cucerită. Oamenii lui au ajuns într-o vale numită Eșcol și de unde au tăiat o ramură de viță cu un strugure atât de uriaș încât a fost nevoie de doi oameni să-l transporte cu ajutorul unei prăjini, moment surprins în chip admirabil de pictorul francez Nicolas Poussin într-un vestit tablou al său dedicat anotimpurilor anului (toamna). Iscoadele au mai adus rodii mari și înmiresmate și smochine impresionante și au spus: Cu adevărat, este o țară în care curge lapte și miere și iată-i roadele ( Numeri 13:21-27).

O descoperire arheologică de dată recentă din Israel lămurește această problemă. Iată ce se spune despre această descoperire într-un comunicat de presă al Universităţii Evreieşti: „Conform afirmaţiei profesorului Mazar, este cea mai veche stupină (colonie de albine) din Orientul Apropiat antic găsită în urma săpăturilor arheologice». Ea datează din secolul al X-lea sau din prima parte a secolului al IX-lea î.e.n.”.

De asemenea, tot ei, arheologii au mai descoperit peste 30 de stupi aşezaţi pe trei rânduri şi estimează că, în zonă, au existat la vremea aceea 100 de stupi. Aici s-au găsit rămăşiţe de albine şi particule de ceară. Erudiţii afirmă că „din aceşti stupi s-ar fi putut extrage anual aproximativ o jumătate de tonă de miere”.

În vremurile de demult, nu numai mierea de albine era mult apreciată, ci şi fagurii. Din ei se extrăgea ceara pentru prelucrarea pielii şi a metalelor, dar şi pentru acoperirea tăbliţelor de scris, care erau confecţionate dintr-o placă de lemn adâncită, peste care se turna ceara. După folosire, ceara era, bineînțeles, retopită.

„Chiar dacă Biblia nu vorbeşte despre creşterea albinelor în Israelul străvechi, se precizează într-un comunicat de presă al universității evreiești, stupina descoperită la Tel Rehov demonstrează că apicultura, inclusiv recoltarea mierii şi a fagurilor, reprezenta o industrie bine dezvoltată în perioada Primului Templu (al lui Solomon). S-ar putea, deci, ca termenul «miere» folosit în Biblie să se refere realmente la mierea de albine”.  Metafora biblică a devenit realitate.

 

Cu atât mai mult, cu cât actualmente Israelul este un stat puternic dezvoltat. Cu o suprafață de numai 22 072 kmp și o populație de aproape 9 milioane de locuitori, Israelul are cea mai avansată și dezvoltată economie din Orientul Mijlociu prin sectoarele de ștință și tehnologie high tech, dar și software, fiind și o superputere militară regională. Paradoxul politic al istoriei noastre este acela că dacă de-a lungul secolelor multe, bogate, puternice și impresionante imperii (de la imperiul asiro-babilonian, macedonean, roman până la imperiile rus, austro-ungar, german și turc) s-au destrămat în negura vremurilor, unpopor mic, dar credincios, îndrăsneț și ascultător al unui număr de doar zece legi săpate în piatră, risipit de răutățile lumii în diaspora de aproape 2000 de ani, neuitând să cânte: Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei, Psalmi 137:5-7, ediția Cornilescu, 1924, a ajuns să se adune într-o țară denumită Israel chiar pe locul străbunilor lui. Nu l-au distrus nici iebusiții, moabiții sau filistenii, grecii sau romanii, nici Inchiziția, nici pogromurile, nici Hitler, semn că acest popor este poporul ales al lui Dumnezeu. Multă vreme a circulat ideea în Europa medievală că evreii sunt ucigașii lui Iisus Hristos, că ucideau copii creștini pentru anumite ritualuri legate de sărbătorile iudaice, că au adus ciuma care a bântuit și decimat populația Europei etc.

Este firească în aceste condiții nașterea sionismului, mișcare de emancipare evreiască apărută la început în Franța, când un tânăr ziarist din Viena, Theodor Herzl a fost trimis la Paris să scrie despre celebrul caz Dreyfuss, un ofițer evreu din armata franceză acuzat de spionaj și găsit vinovat de înfrângerea Franței în războiul franco prusac din 1870. Pendente litis (pe durata procesului), tânărul ziarist evreu a fost impresionat de soarta tragică a evreimii europene. Fiind un evreu perfect asimilat, el nu a cunoscut rădăcinile sale culturale și de aceea a simțit nevoia de a scrie cartea cu titlul semnificativ Altneuland, adică Bătrâna Țară Nouă, unde ștergând praful de pe cronice bătrâne, vorba poetului Mihai Eminescu și recurgând la descrierea bunăstării iudaice din vechiul Israel, a făcut apologia străvechii țări în care curge lapte și miere, dar de unde evreii au fost împrăștiați în toată lumea. Autorul a fost categorisit drept un visător inofensiv, dar sămânța sa de pomenire a acelui pământ al făgăduinței divine a nimerit ca în sfânta scriptură în pământul cel bun, pentru că în 1897, visătorul a convocat primul congres sionist îm orașul elvețian Basel și în urma căruia a fost înfințată Organizația Sionistă Mondială, un guvern israelian in nuce, un guvern fără portofoliu. Thedor Herzl a curtat lideri politici și mai multe case regale europene, a călătorit pentru prima oară în Palestina în 1898 pentru a se întâlni cu împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei când acesta a vizitat Ierusalimul. După moartea prematură a lui Herzl în 1904, conducerea mișcării sioniste a revenit lui Chaim Weismann, profesor originar din Rusia și care preda chimia la universitatea din Manchester. El a făcut lobby, ca să ne exprimăm în termeni actuali, pe lângă elita guvernamentală britanică și, după cucerirea Palestinei în 1917 de către Anglia, l-a convins pe minstrul de externe Arthur Balfour să emită celebra declarație de întemeiere a unei patrii a evreilor, declarație de o importanță covârșitoare întrucât a dat mișcării sioniste o legitimate internațională. Pe de altă parte, după prăbușirea Rusiei țariste, mulți socialiști sioniști s-au îndreptat cu speranța unei noi vieți spre Palestina, astfel că între 1904 și 1917, aproximativ 100.000 de evrei au sosit în Palestina. Unul dintre ei se numea David Ben Gurion, care va deveni primul prim ministru al Israelului. La început, palestinienii i-au acceptat cumva pe noii lor vecini, mai ales că mulți dintre ei erau avuți și puteau să le dea de lucru. Dar nu i-au mai privit cu ochi buni pentru că veneau tot mai mulți evrei și nu peste multă vreme tensiunile interetnice au explodat: în martie 1920 o revoltă musulmană în Ierusalim a provocat moartea a peste 200 de evrei. Dar sioniștii din Palestina nu au cedat și organizația lor para-militară Haganah apăra eficient așezările evreieși nou înființate de pe coasta Mediteranei, în primul rând Tel Aviv-ul, dar și gospodăriile agricole colective de tip kibuț și care asigurau hrana populației iudaice locale. În anul 1920 populație evreiască a Palestinei s-a dublat de la 85.000 la 170.000 de locuitori, arabii numărând 850.000 de locuitori.

Apariția nazismului în Germania a dus la noi valuri de imigranți evrei spre Palestina, iar după război, odată cu dezvăluirea Holocaustului, evreii au fost și mai deciși să-și obțină propriul lor teritoriu național, astfel că ofensiva diplomatică s-a desfășurat spre nou înființata ONU din New York, iar sprijinul lui Stalin în fondarea noului stat israelian s-a dovedit a fi crucial, dictatorul sovietic crezând că noul stat Israel cu kibuț-urile sale va deveni în întregime socialist și că va da o lovitură arabilor susținuți de Anglia și Franța. Succesul diplomatic al lui Ben Gurion la ONU precum și obținerea sprijinului din partea lui I.V. Stalin și Harry Truman au conferit statului evreiesc mult așteptata recunoaștere internațională. Ca o miraculoasă pasăre Phoenix, Țara Sfântă a renăscut din uriașa movilă de cenușă a Holocaustului fascist, fiind o vie și frapantă imagine și aducere aminte a învățăturii că acela care va răbda până la sfârșit se va mântui. Fără nici o îndoială, poporul evreu a suferit peste măsură, dar în urma martiriului său a fost răsplătit cu propriul stat.

Un stat foarte tânăr, născut foarte târziu, după ce evreii au fost împrăștiați în toată lumea, încă de pe vremea romanilor care au distrus Ierusalimul în anul 70 d.Hr., dar care s-au adunat din nou succesiv, cu răbdare, speranță și sentiment mesianic pe Pământul Făgăduinței divine și care se mândresc cu cel mai vechi oraș din lume spre care ne îndreptăm acum: Ierihon. (Va urma)