A trebuit să treacă o lungă perioadă de timp până când autorul Pașcu Balaci să evoce în trei cărţi de sonete admirabil scrise o poveste uimitoare de dragoste petrecută la Ştei şi Moscova. În acelaşi timp, idila cuprinde şi evocări interesante şi tulburătoare ale exploatărilor de uraniu, de pe perioada 1952-1958, din episoadele reale pe care le-a aflat, atât în calitate de reporter la revista Flacăra şi cotidianul Crișana, cât și ca avocat, dar și din povestirile tatălui său şi ale minerilor din zona Şteiului şi Beiuşului.

 

Astfel s-au născut cele trei cărți consacrate Șteiului, și anume: ,,Scrisorile secrete ale tovarășului Ivan din Ștei către iubita sa din Moscova”, un roman epistolar, apărut în editura prestigioasei reviste de cultură Familia; a doua carte, intitulată ,,Cartea de uraniu”, care a apărut tot la editura revistei Familia, carte lansată cu mare succes în Sala Mare a Primăriei Oradea şi despre care au vorbit mai mulţi critici din Oradea şi Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 60 de ani ai autorului, în luna mai, 2016. Cartea care a fost lansată recent la Ștei de Ziua oraşului este continuarea firească a celorlalte două și se numește ,,Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit, de la Ștei la Moscova și retur”. Povestea de dragoste rusească exprimată elegant în sonetele din recenta sa carte a fost distinsă cu Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie ,,Lucian Baga”, de la Lancrăm și Sebeș, județul Alba, ediția 2017. Se spune, pe bună dreptate, de către critica literară, că dacă George Bacovia a introdus în literatura română plumbul, Pașcu Balaci a introdus uraniul. Eu cred sincer că Paşcu Balaci a fost omul și poetul providențial, născut la poalele Munților Apuseni, care a lucrat în tinerețea lui în apropiere de Moara 4, de măcinat minereu de uraniu, și a scris aproape 40 de cărți. Trei dintre ele sunt consacrate Șteiului și exploatării de uraniu. Dar nu într-o manieră obișnuită, ci într-o manieră insolită, sub forma unor înflăcărate şi uneori disperate scrisori de dragoste ale unui rus îndrăgostit de o fată frumoasă din Moscova.

Numele eroului îndrăgostit de la Ştei nu se cunoaşte de la bun început în intregime, ci numai după descoperirea întâmplătoare a unor documente. Aflăm că acest erou, pe nume Ivan Ivanovici Ivanov, are o iubită la Moscova, pe nume Liudmila Groznîilanskaia, care nu îi răspunde la scrisorile sale de dragoste. Sau, dacă îi răspunde, noi, deocamdată, nu ştim. Poate ştie numai autorul şi încă nu ne spune. Sau ne va spune cândva...  Cert este faptul că eroul nostru relatează episoade foarte interesante de la sosirea lui în Ştei, în toamna anului 1952. Scrisorile sale secrete sunt însă cenzurate, unele confiscate de-a dreptul de către organele locale ale KGB din Ştei, pentru că în ele autorul relevă multe aspecte care ar putea supăra conducerea de la Moscova. De exemplu, în scrisorile sale, eroul relatează despre cea mai mare explozie din istoria exploatării de uraniu, chiar în ziua de Paşti a anului 1952. De ce în ziua de Paşti? Pentru că ei, sovieticii, în baza învăţăturii lui Marx şi Engels, considerau că religia este opium pentru popor, aşa că nu le păsa dacă aruncă un munte întreg în aer chiar în sfânta zi de Paşte, după cum, în sfânta zi de Crăciun, alţi comunişti instruiţi la Moscova l-au executat pe Nicolae Ceauşescu. Aflăm, mai departe, din scrisorile tovarăşului Ivan din Ştei, că Brejnev era prim-secretar la Chişinău, în altă scrisoare spune că a văzut aura de uraniu din jurul capului unui miner aidoma unei aure de sfânt, că cimitirul din Vaşcău este din marmură curată, unde ar fi vrut să fie înmormântat în caz că nu se mai întoarce la Moscova, că deviza exploatării de uraniu este MULT, REPEDE ŞI BUN!, că românii din munţii Apuseni aşteptau mereu venirea americanilor, aflăm, de asemenea, despre introducerea limbii ruse pe la Ştei, despre trimiterea a 200 de şoferi pentru a conduce autocamioanele sovietice tip ZIL, prin HCM 1502/19 august 1952, aflăm că un anume Vasile Roba, din Apuseni, ar fi călcat în picioare, la o serbare, portretul lui Stalin, că tovarăşul Kulikov, inginer-şef, i-a propus să-l însoţească în Cehia, la Jachimov, să deschidă o nouă mină de uraniu, că a scris tovarăşului ambasador al URSS de la Bucureşti, Leonid Gheorgheevici Melnikov, să-i dea concediu, dar la scurt timp a venit răspunsul NIET! (nu) pe telex, că fruntaşii minelor, stahanoviştii, sunt trimişi în vacanţă în URSS, la Dubna, unde se putea admira un eşantion uriaş de uraniu pur din Munţii Băiţei, că l-a cunoscut pe grecul comunist care s-a refugiat în România, pe nume Pavlinis Anghelis, dar că acestuia i s-a refuzat încadrarea în muncă la minele de uraniu pentru că e grec, deci e capitalist, că eroul nostru îi cere Liudmilei să-i povestească despre minunea cu fata împietrită de Revelion, când aceasta a dansat cu icoana Sfântului Nicolae în oraşul Kuibîşev, o minune care a zguduit atunci lumea comunistă. Este apoi relatat cazul absolut real al orădeanului Voicu David, care, tânăr fiind, a cerut să lucreze la minele de uraniu şi să fie primit în UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc), dar nu şi-a îndeplinit visul din cauza condamnării politice a tatălui său, condamnare care a atras expulzarea lui imediată din Ştei, drept pentru care Voicu David trăieşte şi azi, fiind prezent chiar la Ziua Şteiului din 2 septembrie 2017 şi întărind ideea de profund realism al cărţii. Nu este uitat însă un moment de nostalgie pe care ar fi dorit eroul să-l trăiască la Băiţa cu Liudmila sa: ,,Iubito, într-un moment de reverie/ Mi-am spus în gând: mesteceni au să crească/ Şi-aici ca în pădurea cea rusească/ Peste-a sterilului din văi sicrie.../”

Povestea de dragoste evoluează din ce în ce mai dramatic. Inginerul sovietic îşi dă seama că scrisorile sale de dragoste înflăcărată nu ajung la destinaţie (,,Ce se întâmplă, draga mea Liudmilă,/ De nu primesc din Moscova răspuns/ Poştaşul rus să-mi fi cumva ascuns/  Scrisorile în care-mi plâng de milă? Sau a securităţii apostilă/ În intimitatea mea să fi pătruns/ Dând aparenţa: totul merge uns/ Între un amorezat şi-a sa copilă...”)

Întrucât nu primeşte de la Moscova răspuns, eroul nostru cumpără de la un columbofil, cu un preţ foarte mare, un porumbel voiajor, pe care-l dresează cu mare entuziasm şi speranţă în scopul de a duce mesajele sale de iubire la Moscova, precum şi un inel făurit din aur şi uraniu: ,,Vei crede că-s nebun, dar asta-mi place,/ Iubita mea, cea mai departe-n lume/ Am făurit inele să ne-adune/ Şi să putem trăi în dulcea pace/ Să nu te sperii, buna mea cârmace,/ Când am să-ţi spun acuma, chiar pe bune/ Că-s din uraniu şi-aur: le-mpreune/ Un popă bun la-a nunţilor soroace/ Unul îl port pe deget, celălalt/ Ţi-l va aduce un hulub dresat/ Cum sufletu-mi din mină spre înalt/ Aşa-ţi trimit un voiajor curat/ Ca litera ce zboară dintr-un şpalt/ În cartea cea aleasă de-mpărat...”

După mai multe curse, porumbelul voiajor, este împuşcat... Atunci, eroul nostru se preface el însuşi într-un porumbel, în sensul că se îmbarcă în secret, doar cu ştiinţa pilotului şi copilotului, într-un avion de tip ANTONOV 2, cu care se transportau de la Ştei spre Moscova eşantioanele pure de uraniu, decolarea făcându-se de pe aeroportul special din apropierea oraşului. Ivan Ivanovici Ivanov se vâră într-un butoi de metal, protejat de o cuirasă de plumb, alături de mai multe butoaie cu eşantioane de uraniu şi aşa zboară de la Ştei spre Kiev, unde se realimentează avionul şi, mai departe, zboară însufleţit spre Moscova, oraşul iubitei sale Liudmila.

Ivan Ivanovici Ivanov este un fel de Don Quijote modern care nu încalecă pe Rosinanta sa pentru îndepărtata Dulcinee del Toboso, ci încalecă pe un avion tip Anonov 2 spre Liudmila sa din Moscova. Călătoria se derulează cu bine la început: ,,Pe urmele hulubului se-ndreaptă/ Şi Antonov-ul nostru către tine/ Zăresc poteci spre-ale Băiţei mine/ Zburând peste Cucurbăta cea coaptă.... primit-am ordin ca să trec eu Prutul/ Dar comandant eşti tu, Liudmila-nufăr/De dragul tău la Ştei am stat să sufăr/ Dar zbor spre tine să îmi dai sărutul...” La aeroportul din Kiev este gata să fie descoperit de către o comisie care cerceta butoaiele încărcate de uraniu, dar prezenţa de spirit a pilotului îl salvează în ultima clipă:

,,Butoiul ăsta sună-a gol, tovarăşi!/ Aud deasupra mea deznodământul/ Aş vrea să mă înghită acum pământul/ Să fiu doar tină şi scuipat eu iarăşi/ Ce-or face-ai mei complici piloţi, ei, care-şi/ Primejduiesc viaţa,-ajute-i Sfântul/ Să mă salveze? Ah, le-aud cuvântul/ Mai bun decât rosti-l-ar un notarăş:/ Avertizăm echipa de control/ Că în acest container e filonul/ Ce-ar face bomba pentru un atol/ De-l descuiaţi, e riscul ca radonul/ Să ne adoarmă–ndat cu al lui formol/ Şi punem în primejdii avionul...  Am auzit lungi ţipete de groază/ Şi cismele cum tropăie grăbite/ Către ieşire, clar înnebunite/ Şi liniştea se-nstăpâni ca-n oază...”

(va urma)