Motto: Nu voi muri, ci voi trăi și voi povesti lucrările Domnului (Psalmul 118: 17)

Primul meu pelerinaj în viață a avut loc la o vârstă fragedă, când nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă un pelerinaj. După definiția dată de dicționar, pelerinajul este o călătorie rituală făcută de credincioși, individual sau în grup, într-un loc sfânt (Ierusalim, Lourdes, Mecca). O definiție atât de laconică nu poate cuprinde valențele complexe ale acestui fenomen tulburător, vechi încă de pe vremea împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare (când s-a dus în pelerinaj  din Constantinopol la Ierusalim spre a afla sfânta cruce a lui Iisus Hristos) și până acum în zilele noastre când nevoia de miracol, de îndepărtare a grijii de mâine, dar și de a-ți mărturisi iubirea față de fiul lui Dumnezeu împinge cohortele a sute de mii ori milioane de pelerini spre toate locurile sfinte ale acestei lumi (Pe Via Crucis, am fost emoționat până la lacrimi să văd credincioși brazilieni veniți de peste mări și țări să poarte cu pioșenie o cruce de lemn pe umeri și cântând ca în transă pe ulița îngustă pe care a pășit Omul Dumnezeu și Dumnezeul Om, judecat și condamnat pe nedrept, bătut, umilit, batjocorit, însângerat spre locul expierii de pe Golgota. M-am gândit că noi am venit la Tel Aviv doar de la Budapesta, dar catolicii sud americani au străbătut Atlanticul și Mediterana întreagă spre a mărșălui pe Calea Crucii).
Revenind la episodul  din copilărie mi-aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, că într-o bună zi înainte de 15 august, mama m-a îmbrăcat în haine curate, de culoare albă și împreună cu mai multe femei credincioase din satul Șebiș însoțite de feciorașii lor ne-am îndreptat spre gara din Sudrigiu de unde am luat trenul spre ultima stație, Vașcău, de unde ne-am îndreptat toți cale de vreo cincisprezece kilometri într-o direcție necunoscută. Femeile din sat erau, contrar firii lor de acasă, mai emoționate și mai tăcute și grupul înainta fără grabă pe un drum ce parcă urca spre cer. Munții Apuseni își arătau toată splendoarea de priveliști și miresmele pădurii ne învăluiau într-o boare amețitoare. După un drum destul de anevoios, când începeam să simțim o ușoară oboseală, venea și răsplata: calea începea să coboare în serpentine dulci și ajungeam la o biserică înconjurată de niște acareturi căruia mamele noastre îi spunea simplu: mânăstirea Izbuc . Ne confecționam colibe din crengi pe care le acopeream cu ferigi ori frunze late de brustur, de teama vreunei ploi neașteptate. Dimineața, de sărbătoarea de SântăMărie Mare, șiruri lungi de credincioși de pe toate satele din jur și din alte județe învecinate se îndreptau spre izvorul tămăduitor al mânăstirii. Acesta însă izbuc-nea cu intermitență și trebuia să ai răbdare monahală să apuci să vezi unda învolburată din care oamenii luau apă pentru ei sau pentru  bolnavii și suferinzii de acasă. Nici că se mai găsea în România un asemenea loc asemenea  biblicului izvor de la Betezda unde un înger al Domnului  tulbura la vreme potrivită apa în care cel care intra primul  se făcea sănătos. Credincioșii satelor din jur cunoșteau minunea vindecării slăbănogului consemnată în Evanghelia după Ioan (5:1-18) și se străduiau să fie cât mai aproape de crăpătura din stâncă de unde izbucnea din străfundul pământului apa gâlgâind zgomotos și care umplea apoi un bazin exterior înconjurat de pelerini. Curios lucru, deși se strângeau sute și mii de pelerini, autoritățile comuniste nu au interzis oficial pelerinajul anual de la izvorul miraculos și unic în Europa, al Izbucului de la poalele Munților Codru Moma. Nici atunci pe când eram doar adolescent și nici acum, oamenii nu au găsit o explicație plauzibilă, științifică a fenomenului atât de rar de la Izbuc. Bătrâni călugări au văzut cu ochii lor cum mulți bolnavi ologi și catalogați de medici ca fiind bolnavi incurabili s-au vindecat aici la izvorul dumnezeirii din Apuseni. Există acum și o carte de aur a mânăstirii unde sunt menționate mulțumirile celor care s-au vindecat aici în acest loc sfințit de cea mai veche mânăstire a Bihorului nostru. Îmi mai aduc aminte cum după eșecul meu de la  admiterea la Facultatea de filologie din București în luna iulie a anului 1975, fratele meu văzându-mă cătrănit rău de tot m-a dus iar în pelerinaj de SăntăMărie Mare la mânăstire la Izbuc de unde m-am întors mult mai relaxat, spunându-mi mereu că asta a fost voia Domnului, să pic la facultatea de filologie pentru că nu citisem Cartea Cărților. Abia acea vară a anului 1975 am citit și conspectat Biblia tocmai în caietul studențesc destinat initial să notez cursurile de la o facultate mult visată. Și ca într-o închidere a unui arc peste timp, pelerinajul meu la Ierusalim a avut și drept scop și să mă rog pentru fratele meu care a avut un grav accident, așa că nimic nu este întâmplător pe această lume, iar după întoarcerea mea din Țara Sfântă, fratele meu Puiu a început să umble din nou.
La mânăstirea Izbuc, după revoluție, am mai fost într-un soi de pelerinaj cu poetul Nicolae Brânda din Beiuș. Proaspăt  angajați la cotidianul Crișana, trebuia să dovedim că suntem nu numai scriitori și poeți, ci și jurnaliști. Așa că redactorul șef de pe atunci, regretatul Ioan Crețu, de loc din Vintere, ne-a expediat pe amândoi la mânăstire să scriem despre viața călugărilor de aici și să luăm un interviu starețului Iorest. Am stat câteva zile și nopți la mânăstire și am debutat amândoi cu un articol  însuflețit despre credință, dens, pilduitor, întins pe două pagini de ziar intitulat Izbuc - Corabia Mântuirii. La întoarcere, am făcut o fotografie a unei troițe de pe marginea drumului unde lemnul sculptat în trupul Mântuitorului se răsucise în față sub intemperii și mâinile parcă I se desprinseseră de pe cruce și părea că Isus vrea să coboare de acolo de unul singur și să mântuie România care începea o nouă eră. I-am arătat troița  de lângă drum și colegului Brânda și apoi am scris un comentariu, zguduit de  această imagine cât se poate de reală, nu închipuită, pe care nu o pot uita nici acum.
În cartea sa de căpătâi Le Génie du Christianisme, (Geniul creștinismului), autorul francez François-René de Chateaubriand arăta în anul 1802 că un element definitoriu este frumusețea poetică a religiei creștine. El  scria cu entuziasm în minunata limbă diplomatică a Europei  civilizate următoarele cuvinte demne de ținut minte: «De toutes les religions qui ont jamais existé, la religion chrétienne est la plus poétique, la plus humaine, la plus favorable à la liberté, aux arts et aux lettres. Le monde moderne lui doit tout, depuis l'agriculture jusqu'aux sciences abstraites, depuis les hospices, bâtis pour les malheureux, jusqu'aux temples élevés par Michel-Ange et décorés par Raphaël. Il n’y a rien de plus divin que sa morale, rien de plus aimable, de plus pompeux que ses dogmes, sa doctrine et son culte ; elle favorise le génie, épure le goût, développe les passions vertueuses, donne de la vigueur à la pensée, offre des formes nobles à l'écrivain et des moules parfaits à l'artiste.» În traducere: Dintre toate religiile care au existat vreodată, religia creștină este cea mai poetică, cea mai umană, cea mai favorabilă libertății, artelor și literelor. Lumea modernă îi datorează totul, de la agricultură până la științele abstracte, de la ospicii  construite pentru cei nefericiți, până la templele ridicate de către Michelangelo și decorate de către Rafael. Nu există nimic mai divin decât morala sa, nimic mai prietenos, nimic mai pompos decât dogmele sale, doctrina și cultul său, ea favorizează geniul, purifică gustul, dezvoltă pasiunile virtuoase, dă vigoare gândirii, oferă forme nobile scriitorului și matrițe perfecte artistului.
Secolul al XVIII-lea a acuzat creștinismul că a aruncat civilizația antică în neant. Autorul a demonstrat contrariul. Nu numai că religia creștină a păstrat ce era mai bun din civilizația antică, dar geniul său a creat opera de artă egale cu cele antice dacă nu chiar superioare acestora, a lărgit domeniul literelor și artelor. Chateaubriand vrea să reabiliteze arta creștină în fața celei grecești. El a demonstrat superioritatea sa morală, în literatură, pictură, sculptură și muzică. Autorul se regăsește pe adevăratul său teren când dorește să dovedească existența lui Dumnezeu prin minunile naturii, amintirile sale de călătorie în magnificele singurătăți ale Americii îi oferă tablouri de o splendoare fără egal. În capitolul intitulat  Poétique du Christianisme,  autorul îmbrățișează toată estetica religiei creștine, aceasta fiind partea cea mai originală și cea mai serioasă a operei sale.

Acestea îmi erau gândurile și amintirile dragi care îmi străbăteau mintea pe când, împreună cu fiul meu Theodor, ne îndreptam cu autoturismul  în noaptea zilei de 7 spre 8 noiembrie spre aeroportul din Budapesta pe o ceață deasă, obositoare ca o cuirasă din care urma să ne eliberăm spre înaltul cerului în mult așteptatul zbor spre Țara Sfântă (Terra Sancta, La Terre Sainte, Holy Land). (va urma)

Partea a doua, aici.