Moto: Atunci împăratul (Darius - n.n.) a poruncit să-l aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei. Împăratul i-a zis lui Daniel: „Dumnezeul tău, Căruia Îi slujeşti neîncetat, să te scape! (Vechiul Testament, Daniel 6:16)

Ultima vizită din cea de-a doua zi de pelerinaj a fost programată de preoții noștri îndrumători la sfânta mânăstire a Sfântului Gherasim (în arabă Hadjila) situată tot în preajma râului Iordan. Sfântul este cunoscut nu numai pentru că a rânduit viața de obște a monahilor de aici, ci și pentru că a îmblânzit un leu care nu l-a părăsit până la moarte. Episodul cu îmblânzirea leului ne aduce imediat aminte de scena memorabilă în care Daniel, un mare fiu al poporului ales, pe vremea exilului, fiind pârât de dregători la regele persan Darius că acesta se închină pe ascuns cu fața spre Ierusalim, ignorând idolatria regală, regele Darius, a ordonat aruncarea rebelului religios în groapa cu lei. Spre uimirea regelui și a întregii curți persane, Daniel, înzestrat cu harul lui Dumnezeu, nu a fost sfâșiat de teribilele sălbăticiuni. Observăm astfel că pe cuprinsul Țării Sfinte sunt nu numai lăcașuri legate direct de viața și martiriul lui Iisus Hristos, ci și așezăminte care evocă viața exemplară a multor sfinți care au ales să se nevoiască aici și care au rămas în posteritate cu amintirea unor fapte care sfidează obișnuita rațiune. Unul din aceste lăcașuri este mânăstirea spre care ne îndreptăm acum cu toții și în care intrăm cu capetele descoperite, sfântul Gherasim fiind prăznuit pe 4 martie.

Ne aflăm tot în zona denumită Malul Vestic care, din punct de vedere politic, dar mai ales religios, rămâne o zonă disputată între evrei și palestinieni, zona se întinde de la est de Iordan și merge spre vest până la zidurile Ierusalimului peste văi, dealuri și orașe până în Samaria la nord și până în dealurile Iudeii la sud, fiind centrul geografic al Orientului Mijlociu și epicentrul sensibil al tuturor tensiunilor, fiind de fapt chiar inima Țării Sfinte și cuprinzând orașele Betleem, Hebron, Șilo (Shilo) și Ierihonul lângă care se ridică biserica spre care ne-au îndrumat preoții noștri. Timp de mai multe veacuri, pe aici, pe unde umblăm și noi, s-au perindat mulți evrei, creștini și musulmani spre altarele acestor locuri, la fel de revendicate și aprig disputate și acum de cele trei religii, fapt ce a dus, duce și va duce la nesfârșite conflicte. Deși a trecut mai bine de un mileniu, tensiunile de aici nu au dispărut. Nu mai departe, am observat că la sosirile pelerinilor inclusiv a noastră, copiii palestinienilor se strâmbă la vederea noastră și scot limba în semn de sfidare, după care o șterg cât mai repede. Malul vestic a fost cucerit de Israel în 1967, astfel că 300 000 de palestinieni au fost obligați să se refugieze în primul val, iar alți 150 000 în al doilea. Cei mai mulți s-au dus în Iordania vecină peste Iordan. În 1977, guvernul israelit și noua coaliție likudă a decis să populeze masiv malul vestic și în special Samaria, zonă locuită până atunci de arabi. În 1992, a venit la putere partidul și guvernul laburist care a decis sistarea noilor așezări Israelite, deși cele existente au fost și mai mult extinse. Din nou, partidul likud, reîntors la putere în 1996, a decis să continue aducerea de populație evreiască pe pământurile ocupate cândva de palestinieni. Dar urmare a acordurilor de la Oslo din 1993, Israelul a convenit să cedeze multe teritorii palestinienilor, începând cu orașele importante de pe malul vestic, în afară de partea de vest a orașului Hebron, aici găsindu-se peștera Macpela cu mormântul patriarhilor biblici Avraam și Sarra în mijloc, Iacov și Lia în exterior, iar de partea cealaltă, în zona moscheii, Isaac și Rebecca. Conform tradiției folclorice, tot aici s-ar afla și mormintele lui Adam și al Evei, al lui Esau și ale celor doisprezece fii ai lui Iacov. În fața construcției s-ar afla mormântul lui Iosif, conform cărții lui Iosua (24, 32), osemintele lui Iosif au fost depuse spre veșnică odihnă la Sichem (Nablus), după ce au fost aduse din Egipt. La 800 de ani după Avraam, David a fost încoronat la Hebron și mai târziu a declarat Hebronul capitală, apoi în jurul anului 1000 î.Hr., capitala a fost mutată la Ierusalim, după victoria contra iebusiților care stăpâneau Ierusalimul. Așa că, atât evreii cât și musulmanii, pretind a fi urmașii lui Avraam, iar regiunea Hebron, în special Mormântul Patriarhilor este scena unor confruntări fără sfârșit, Hebronul fiind singurul loc de pe Malul Vestic unde nu este recomandabil să petreci noaptea.

De aceea, vizita noastră, a unor pelerini ortodocși din România, nu este scutită de unele mici emoții, dar cu toate acestea părinții ne conduc cu îndrăsneală la biserica unui sfânt care a îmblânzit până și lei fioroși, darmite oameni! Biserica a fost înălțată chiar în apropierea lavrei acestuia situată lângă niște fântâni și la poalele munților din deșertul Iudeii de către Sfântul Gherasim cu scopul de a-i adăposti pe pustnicii de pe valea Iordanului. Sfântul născut în părțile Lichiei (Anatolia de azi din Turcia) a trăit pe timpul împăratului bizantin Teodosie al II-lea cel Tânăr, a rânduit o viață de obște aspră, cu hrană puțină, în special smochine, pesmeți, fructe uscate, fiertură se mânca doar duminica și pe timpul praznicelor împărătești, respectându-se regulile monahismului cenobitic sau de obște caracterizată prin viața în comun a călugărilor. Aceștia locuiesc fiecare în chilii din incinta mănăstirii, nu au avere personală, se roagă și muncesc împreună (lat. ora et labora!, roagă-te și muncește!), mănâncă împreună la trapeză și trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii - starețului (stareței) sau egumenului (egumenei) - ce au în atribuții datoria de a se îngriji de organizarea și buna funcționare a întregii mănăstiri. Monahismul cenobitic există în diferite religii, deși monahismul cenobitic creștin și budist sunt cele mai proeminente.

Departe de cetatea Ierusalimului, mânăstirea a fost primul lăcaș monastic în care sfântul a respectat datinile asprului monahism și a redactat un regulament de ordine interioară, ca să spunem așa, pentru toți nevoitorii de aici, din care amintim pe Sfânta Maria Egipteanca și pe sfântul mare cuvios Zosima. Tot aici au trăit și doi monahi români, sfântul cuvios Iosif de la Bisericani și sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț. Părintele Pașca ne informează că aceasta este singura mânăstire de pe valea Iordanului care este deschisă pentru turiști. În trecut, pe aici treceau caravane din Egipt spre Siria și acestea erau uneori atacate de răufăcători, drept pentru care mânăstirile aveau forma unor veritabile fortărețe în care călugării ori negustorii se puteau adăposti de hoți ori invadatori. Acest așezământ cunoscut în perioada bizantină sub numele de sfântul Gherasim și în epoca modernă ca "Deir Hajla" este așezat între străvechiul oraș Ierihon și râul Iordan, fiind ușor de remarcat datorită unui dom de culoare argintie așezat peste o clădire în formă de pătrat și înconjurat de ziduri ca de cetate.