Nici nu-i de mirare că numele ferry-boat-ului care a tras la țărmul de lângă turnul Prosphori se numește Axion estin. A nu se confunda cu axios, care corespunde expresiei latinești dignus est, adică, pe românește: vrednic este, tustrele expresiile fiind aclamații canonice rostite de preoți când un mai tânăr confrate diacon este hirotonit preot pe deplin.

 

Expresia grecească Axion estin... înseamnă Cuvine-se cu adevărat... și ea  este începutul minunatei cântări de slavă închinate Maicii Domnului, dezvăluite de arhanghelul Gavriil unui novice călugăr: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și preanevinovată și maica Dumnezeului nostru” și de atunci icoana  Fecioarei botezată cu acest nume, aflată în biserica Protaton din Kareya, capitala Muntelui Athos, a devenit una din cele mai prețioase şi venerate icoane ale ortodoxiei, ea fiind și cea mai veche din toată republica monastică. Pelerinii, cei mai mulți, cu ranițe în spate trec peste puntea lată metalică a ferry-boat-ului și așteaptă cuminți cu diamonitirion-ul în mână.  Ne așezăm și noi la rând, să fim verificați de cerberul grec de pe ambarcațiune. Desfășor curios sulul de hârtie aurie înaintea ochilor. Este scris în întregime în limba greacă, stânga sus se vede emblema Muntelui Athos, la mijloc o icoană sferică alungită a Maicii Domnului și în dreapta un timbru reprezentând un munte despicat în două într-un fel de gură de vulcan de unde se înalță o trâmbă de nori cu imaginea Fecioarei. Numărul de  înregistrare al diamonitirionului meu este 13645 și este eliberat în data de 06.10.2015 cu valabilitate până în 09.10.2015, cu numele tipărit cu majuscule BALACI NELU PASCU, iar din noianul de propoziții grecești descifrez doar Cristianos Ortodoxos din Romania (POYMANIA), cu semnăturile manu propria ale celor patru împuterniciți (epistați) de la mânăstirile Marea Lavră, Dochiariu, Xenofont și Esfigmenu. Pe verso, este tipărit un text tot în grecește, cu un număr de l2 puncte, probabil indicații de urmat în Sfântul Munte. Din 2006, taxa de eliberare a unui diamonitirion este de 35 de euro. Niciun cuvânt, unul măcar, în limba engleză, franceză sau germană.

Părinții athoniți scriu numai în limba greacă, limba în care Sfântul Pavel a scris nemuritoarele sale Epistole. O izolare lingvistică corespunzătoare situației de izolare auto-impusă față de cealaltă lume, a laicilor, de mai bine de 1.000 de ani. Ajung în fața omului care ne verifică biletele de îmbarcare și diamonitirion-ul. Omul se uită și peste bilet și peste pașaportul proaspăt  eliberat, chiar în acea dimineață, de 6 octombrie 2015, la Ouranopolis și-mi face semn că pot să trec. Cei mai mulți dintre pelerinii bătrâni rămân la primul nivel, dar cei tineri urcă pe puntea ferry-boat-ului. Urcăm și noi pe o scară metalică și ajungem sus. Chiar în capul scării un călugăr bătrân împletește mătănii. Nu poartă ochelari, are vederea încă ageră. Nu se uită la nimeni, dar nici nu-l bagă, deocamdată, nimeni în seamă, decât mai târziu când unii turiști vin să cumpere suveniruri. Cei ajunși sus, se reped să vadă uscatul de care tocmai ne desprindem în liniște exact la orele 9 și jumătate dimineața spre apele albastre ale golfului Sfântului Munte. Un golf liniștit, fără talazuri, cuprins între istmul Athosului și istmul Sitoniei. Când ajung pe punte, ochesc un loc pe o banchetă de plastic de lângă copastie să văd mai bine marea. Spre marea mea bucurie aud primele cuvinte românești. Apoi altele și altele şi în toate punctele cardinale ale ferry-boat-ului... După greci, românii sunt cei mai mulți îmbarcați pe ambarcațiune. Intru în vorbă cu niște preoți care vorbesc românește. Sunt din Târgu Frumos, sunt încă tineri, au mai fost la Muntele Sfânt.

Colegul de autoturism, domnul Abrudan, căruia părintele îi tot spune   neintenţionat Abraham, spre ușoara iritare a pensionarului din Oradea, îmi face o fotografie lângă steagul alb albastru al Greciei, care flutură peste văzduhul egeean parcă în semn de izbândă. Îi fac și eu o fotografie   domnului Abrudan și el verifică să vadă cum a ieșit. Dă mulțumit din cap. Îi  explic faptul că măcar pentru cele patru zile cât vom sta pe Sfântul Munte să accepte noul său nume de Abraham și nu cel de Abrudan. Se știe faptul că Domnul i-a adresat lui Abraham sau Abraam chemarea definitivă, după ce îl pregătise deja prin diferite alte semne și manifestări revelatorii; cf. Fap 7,2) să abandoneze țara sa și neamul său și să meargă spre un pământ făgăduit al Țării Sfinte. Părintele de la Coada Lacului, fără să vrea, l-a botezat pe blândul și cuviosul pensionar din Oradea cu marele nume de patriarh biblic. Acum, mutatis mutandis, și domnul Abrudan, devenit peste noapte Abraham, și noi toți am părăsit Oradea și România noastră și familiile spre  făgăduitul pământ al Muntelui Athos. Domnul Abrudan este un om cu simțul umorului bine dezvoltat. Acceptă situația de a intra măcar pentru cele patru zile cât vom sta pe Muntele cel Sfânt în pielea unui Abraham al grupului nostru, mai ales că este și cel mai în vârstă. 

 

Cât am aşteptat acest moment...

Doamne, fericit mă mai simt pe acest ferry-boat care străbate marea ca un  uriaș delfin de oțel spre Muntele cel îndelung visat! Îmi vine să strig de bucurie! Cât am așteptat acest moment al vieții mele! Este aproape aceeași stare pe care am trăit-o în august 2001, când  eram pe puntea vasului intitulat  Sapho și în drum spre insula Lesbos. Dar atunci eram singur. Nu puteam să mă bucur pe deplin. Acum sunt cu finul meu Vasile, cu un coleg jurist de la Binș, proaspăt debutant în literatură cu un roman uimitor, notarul Iosif Tocoian, cu părintele cu nume înmiresmat de la Coada lacului, cu tovarășul meu de călătorie Abrudan-Abraham, cu mai mulți tineri preoți din cuprinsul Bihorului, plini de viață, dar și de virtute creștinească, smeriți, dar și săritori în a-și sprijini aproapele, porniți spre sursa tainică a puterii lor și de unde se vor întoarce cu o mai mare cuviință și har spre altarele și poporenii lor.

La pupa vasului am dat de doi credincioși din Vatra Dornei, cam de vârsta mea. Nu au mai fost niciodată la Muntele Athos. Le mărturisesc și eu că sunt în aceeași situație. Între noi se naște, brusc, o ciudată și mișcătoare solidaritate de neofiți lângă grupurile care sporovăiesc aproape atot-știutoare despre mânăstirile Muntelui Athos în grecește, românește, sârbește, rusește și bulgărește. Am mai remarcat însă și câțiva inși, parcă timorați în toată vânzoleala de pe puntea vasului, cu uimirea tipărită pe fețe. Erau puținii turiști occidentali cărora li se permite accesul în republica monastică. În fiecare zi se admite vizitarea mânăstirilor pentru un număr de 100 de turiști ortodocși la care se mai adaugă încă zece neortodocși.

Nu am mai apucat să ne ducem până la portul Daphni al Sfântului Munte, cum se face de obicei. Părintele Ambrozie ne-a făcut semn să coborâm repede, repede, ca la o haltă neînsemnată de tren personal, la arsanaua (portul) Iovanița a mânăstirii Hilandaru. Abia după ce am aflat, în timp ce  puneam piciorul pentru prima oară în viața mea pe pământul sfânt al Athosului, că mânăstirea Hilandaru este sârbească, am înțeles adânca semnificație creștină a gestului părintelui conducător de grup, truditor în a construi o mânăstire la Coada lacului din Munții Bihorului. În istoria mai recentă, dintre toate popoarele ortodoxe ale Europei, sârbii au fost cei mai tare loviți de soartă.

Va urma