Vestea preluării puterii de către bolşevici şi emiterea Decretului asupra păcii cade ca o lovitură de trăsnet în România. Deşi trupele ruse erau instabile, o parte a lor luptaseră bine în campania din vara anului 1917 şi fără aportul lor menţinerea frontului era o sarcină imposibilă pentru români. Armata română era singura forţă militară disciplinată a Antantei în partea estică a frontului, un front care de la marea Baltică la Marea Neagră era în disoluţie.

 

România trădată rămâne singură

Conducătorii politici şi militari români erau în cumpănă. Devenea clar că orice rezistenţă militară era inutilă, iar încheierea unui armistiţiu era iminent. Încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale se profila ameninţător, aspiraţia întregirii naţionale părea pierdută, iar România risca să devină şi mai mică. Trebuie amintit că tratatul de alianţă cu Antanta încheiat în 1916 interzicerea României să ceară pace separată cu inamicul. 

„Situaţia rămâne tragică. Pur şi simplu am început să speculăm cum vom muri. În orice parte ne întoarcem, ne vedem vânduţi, trădaţi... Din toate amărăciunile pe care ne-a fost dat să le gustăm, faptul că am fost trădaţi de la început e cel mai greu de îndurat. Nu pare să fie nicio cale de ieşire. Rusia e în putrezire, se destramă”, nota regina Maria în Jurnalul ei. Şi totuşi, o adevărată leoaică în spirit, Regina căuta disperată o ieşire: „Încă nu m-am resemnat cu această situaţie ultimă, vreau să lupt împotriva ei şi se pare că nu e nicio cale de a lupta. Nu vede nimeni nicio posibilitate de a ne salva luptând, cu toţii consideră că încercarea ar sfârşi într-un masacru sângeros şi fără rost. În faţa nedreptăţii dezgustătoare a unei asemenea sorţi, mă simt pentru prima dată învinsă, mă simt umilită, simt că mi-am pierdut locul sub soare, simt că e mult prea mult”.

„Ceasul amânărilor şi îndoielilor înceta, suna acum în chip tragic ceasul deciziilor supreme“, scria I.G. Duca în cartea sa de memorii, notând mai departe: „Brătianu era liniştit, fiindcă evenimentele nu îl surprinseseră, hotărârea lui era luată şi definitivă. El socotea că rolul nostru militar era terminat şi că Aliaţii trebuiau să înţeleagă aceasta şi să ne dea dezlegarea cuvenită“, continua Duca.

„Regele (Ferdinand-n.r.) nu aştepta profunda decădere a ruşilor, care s-a întins la toate straturile. N-a fost bine că s-a luat deodată unui popor care-şi căuta beţia în alcool, această mângâiere, căci s-a aruncat în beţia politică, înţelegând libertatea aşa cum se vede”, analiza succint situaţia istoricul Nicolae Iorga.

După ce doi ani de zile ruşii au tras de români să se alăture Antantei, noua putere bolşevică a declarat statul român ca indezirabil şi a confiscat tezaurul naţional transportat la Moscova pentru a nu cădea în mâinile ocupantului german. Pretextul folosit de Lenin a fost „anexarea” Basarabiei în martie 1918, de fapt o naturală revenire a acestei vechi provincii româneşti la ţara mamă, după ce în urmă cu mai bine de un secol fusese răpită de muscali.

 

Armistiţiul de la Focşani

 

Speranţele românilor de a păstra status-qouul pe front au fost spulberate de ordinul lui Lenin din 21 noiembrie 1917 către armatele ruse de încheiere a armistiţiului pe întreg frontul estic. Sprijinit de liderii români şi de generalul Berthelot, comandantul armatelor ruse din Moldova, gen. Dimitri Şcerbacev şi statul său major respinge ordinul şi plănuieşte să continue războiul sub tutela embrionarei Republici Ucrainene. Soldaţii „bolşevizaţi” nu au dat ascultare ofiţerilor, au loc revolte şi, urmând îndemnul lui Lenin, încheie armistiţii locale ad-hoc. Pentru a păstra cât de cât controlul, Şcerbacev este nevoit să solicite pe 4 decembrie lui August von Mackensen şi Arhiducelui Josef o întâlnire la Focşani pentru a discuta despre armistiţiul pe frontul românesc. A fos un moment de cumpănă pentru liderii români, deoarece aveau de rezolvat o dilemă: continuarea războiului pe cont propriu ducea la un dezastru sigur, iar retragerea în Rusia bolşevică era o aventură mortală. Pe de altă parte încheierea unui armistiţiu ducea în mod inevitabil la încheierea unei păci separate, iar aliaţii atenţionaseră deja că astfel de perspectivă punea sub semnul întrebării obiectivele de război ale României promise prin tratatul din 1916. Totuşi, sperând că aliaţii vor înţelege situaţia dramatică a ţării, cabinetul condus de Brătianu permite generalului Prezan să trimită o delegaţie la Foşcani. Pentru a sublinia natura stricit militară a tratativelor şi pentru a nu-l implica pe regele Ferdinand, comanda supremă a armatei este încredinţată generalului Constantin Prezan. Generalul Averescu, pe care mândria îl împiedica să activeze sub comanda rivalului său, solicită să fie trecut eliberat din comanda Armatei a II-a, dar fiind refuzat, solicită o „permisie”, care îi va servi ca o etapă tranzitorie spre cariera de politician.

Ionel I.C. Brătianu a realizat o adevărată lovitură de maestru atunci când obţinuse acordul scris al tuturor ambasadorilor Antantei la Bucureşti, care încuvinţau semnarea armistiţiului având în vedere situaţia în care se găsea armata română după prăbuşirea Rusiei. Apoi, „prin instituitrea unui guvern de generali, Brătianu vroia să sublinieze că semnătura României nu va fi dată din liberul ei consimţământ, ci din ordinul superior al Aliaţilor, care, după cum conduseseră războiul până la izbândă, aveau dreptul să dispună de pace, înăbuşind glasu dreptăţii celor mici” (C. Argetoianu-Memorii...).

Puterile Centrale au răspuns cu nerăbdare solicitării privind negocierile de armistiţiu, care au început în 7 decembrie. Delegaţiile militare româno-ruse erau înţelese să nu recunoască guvernul lui Lenin şi nici să accepte condiţiile nefavorabile pe care bolşevicii le acceptaseră. Cele mai disputate puncte de pe agenda întâlnirii erau trei chestiuni pe care Puterile Centrale încercau să le preia din tratativele cu ruşii bolşevici: libertatea de a transfera trupe pe alte fronturi, libertatea de deplasare pe Dunăre şi Marea Neagră şi libertatea de mişcare în zona neutră. În privinţa primei probleme, partea română avea ordine stricte de a se opune cu orice preţ transferului de trupe, cu scopul de a-i proteja pe aliaţii României. Faptul că partea română nu a aceptat cu niciun chip această prevedere aplicată de nemţi deja pe alte fronturi din Rusia, au determinat un blocaj care a determinat suspendarea negocierilor pentru o zi. La reluarea lor pe 9 decembrie s-a ajuns la un compromis: putea fi transferate doar acele trupe aflate deja în ordin de tranzit pe 5 decembrie.

În privinţa libertăţii de navigare pe Dunăre partea română era dispusă să deschidă fluviul la Galaţi, oraş pe care îl stăpâneau, dar nu în aval şi pe Marea Neagră. Acest lucru lovea direct în interesele austro-ungare deoarece aceştia sperau să aibă deschisă o rută de aprovizionare cu grâne şi alimente din Ucraina şi Rusia de sud. Nici în privinţa libertăţii de mişcare în zona neutră Puterile Centrale nu au obţinut libertatea de mişcare pe care o doreau, românii împotrivindu-se. În armistiţiu au fost introduse articolele 10-13 care stabileau limitele zonei neutre în care intrarea era interzisă, iar comerţul şi consumul de alcool erau interzise. Românii au arătat clar că vor răspunde cu forţa la orice intrare în zonă şi vor aresta contravenenienţii, dar nu îi vor împuşca pe loc. În contrapartidă, Puterile Centrale au decis să intensifice propaganda în rândul trupelor române. La final, delegaţiile militare participante la negocieri au semnat forma finală a documentului şi s-au adunat umăr la umăr pentru o fotografie de grup. (Va urma)

Explicaţii foto: 

1. Fotografie de grup cu semnatarii armistiţiului de la Focşani
2. Soldaţi ardeleni la Iaşi salutând cu semnul "V" (Victorie)