Comandamentele german şi austriac s-au pus de acord ca în acelaşi timp cu ofensiva Armatei a IX-a de la Mărăşeşti să se reia atacurile înspe înălţimea Coşna şi atingerea râului Trotuş. Se urmărea apoi continuarea înaintării spre Siret şi trecerea râului, ceea ce ar fi dat peste cap întregul front românesc.

 

Ultima ofensivă inamică (19-22 august)

În 19 august, la ora 7.30, a fost declanşat atacul germano-austro-ungar, care a împins în primă fază liniile româneşti, dar în urma unui contraatac energic românii au recuperat aproape tot terenul pierdut. „Atacul nu a reuşit din cauza rezistenţei îndârjite a duşmanului”, se arată în raportul de luptă al DI 71 austriacă.

Pentru recuperarea înălţimii Coşna un rol principal a fost atribuit din nou Batalionului de Vânători de Munte din Württemberg (BVW). Lui Rommel i s-a cerut, din nou, să organizeze atacul. Artileria grea germană a devastat muntele şi poziţiile românilor, Rommel descriind cratere care puteau adăposti cu uşurinţă o companie. Într-o porţiune îngustă bombardamentul a încetat, pe aici infiltrându-se trupele de asalt. Deşi covârşiţi numeric, apărătorii români au rezistat eroic, un căpitan de cavalerie român împuşcându-l în cap chiar pe comandantul german care coordona asaltul. În lipsa oricăror ajutoare româneşti ce puteau fi trimise pe Coşna, s-a declanşat din nou retragerea. Peste 400 de soldaţi români au fost făcuţi prizonieri. Calea spre Trotuş era deschisă, dar şi germanii duceau lipsă de efective şi au trebuit să se mulţumească cu înlţimea recucerită, poziţie firavă, deoarece pe coaste erau poziţii româneşti care rezistau.

Pe 20 august generalul Văitoianu a format un detaşament special de atac înzestrat cu noi piese de artilerie, iar şeful de stat major al Corpului IV român, col. Ioan Manolescu a preluat conducerea atacului. Când a început să tragă artileria română, lui Rommel i-a devenit limpede că urma un atac masiv şi „era timpul să trecem în defensivă.” Cea mai bună sursă în descrierea atacului rămâne tot viitorul feldmareşal, care descrie cum luptele creşteau în violenţă de la o oră la alta, fiind evidenţiată tenacitatea în luptă a soldaţilor români. „Pe parcusul zilei au fost lansate cel puţin 20 de atacuri împotriva noastră”, îşi amintea el. Un batalion bavarez a lansat şi el şase contraatacuri, toate respinse. „Românii se aruncă iar şi iar cu îndârjire asupra liniilor noastre... Toate atacurile au fost respinse, majoritatea în urma unor aprige lupte corp la corp.” Pierderile au fost grele de ambele părţi. Însuşi Rommel, epuizat de lupte şi suferind din cauza rănii, a renunţat la comandă şi a fost evacuat de pe Coşna.

Pe 22 august, în raportul de luptă al BVW, se arată: „Românii s-au avântat înainte în rânduri compacte peste trupurile morţilor şi n-au putut fi respinse decât după lupte îndârjite corp la corp. Unitatea este aproape de limita puterilor.” Finalul zilei găsea taberele într-un impas: inamicii stăpâneau vârfurile Cireşoaia şi Coşna, iar românii, coastele răsăritene. La fel ca la Mărăşeşti, niciuna dintre tabere nu avea forţa necesară obţinerii unei victorii decisive, dar obiectivul general românesc a fost atins: respingerea ofensivei şi păstrarea frontului.

„Bătălia pentru muntele Coşna”, scria supărat Rommel, „şi-a luat un bir teribil de la soldaţii tineri. Am pierdut 500 de oameni în două săptămâni şi 60 de vânători de munte viteji zac în pământul românesc.”

 

Bătălia de la Cireşoaia (9-10 septembrie)

La fel ca pe frontul de la Mărăşeşti, şi la Oituz Înaltul Comandament German a prevăzut retrageri de trupe, BVW a lui Rommel urmând a fi transferat în Italia (Rommel a plecat în Germania la un sanatoriu de la Marea Blatică). Alte două regimente au fost retrase în regiunea Soveja, astfel că Averescu, dându-şi seama de slăbiciunea inamicului, şi-a dorit mult să lanseze o ofensivă. Punctul de atac ales: Cireşoia, de aici tunurile inamice bombardau Târgu Ocna, paralizând comunicaţiile. În acest sens a cooperat cu forţele ruseşti, ofensiva urmând a fi comună. Programat iniţial pe 7 septembrie, atacul a fost amânat la insistenţa ruşilor. La postul de comandă al Corpului IV român a sosit şi regele Ferdinand, însoţit de Averescu. Desfăşurarea ofensivei a fost însă lipsită de şansă. Un dezertor român a devăluit planurile inamicului, cu o noapte înainte de atac, iar germanii au făcut imediat corecţiile necesare, aducând întăriri consistente, inclusiv de artilerie. În aceste condiţii ofensiva a fost oprită, românii, la Cireşoaia, şi ruşii, la Coşna, înregistrând pierderi grele. În prima zi românii au pierdut peste 500 de oameni. Atacul a fost reluat în 10 septembrie, după ce au fost trimişi geniştii să taie cu foarfecele barierele de sârmă ghimpată. Dimineaţa infanteria a trecut prin porţiunea liberă de aproximativ 20 de metri, dar a întâlnit alte obstacole şi tirul necruţător al inamicului. Atât ruşii, cât şi românii au oprit atacurile. Practic, ultima încercare de cucerire a Cireşoaiei a fost un eşec inutil şi costisitor, peste 1.200 de români fiind ucişi, răniţi sau dispăruţi.

 

După bătălie

În bătălia de la Oituz, Armata a II-a română a oprit ofensiva dușmană cu prețul unor jertfe dureroase. Între 8 august și 22 august au căzut în lupte 1.800 de oameni, din care 52 ofițeri, 4.850 răniți din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 de luptători.

Inamicul a înregistrat, la rândul său, pierderi deosebit de mari, datele rămase fiind însă incomplete. Spre exemplu, numai în luptele de pe dealul Coșna Divizia 70 infanterie austro-ungară a pierdut 1.700 de oameni, morți și răniți, iar BVW peste 500 de luptători.

În operația de apărare de la Oituz, Armata a II-a română a oprit ofensiva Grupului Gerock, zădărnicindu-i toate încercările de a înainta spre est și a face joncțiunea cu Armata aIX-a germană, înfrântă și ea, la Mărășești, de către Armata I română. La mijlocul lunii august, Înaltul Comandament German și Comandamentul austriac au renunțat la proiectul zdrobirii forțelor româno-ruse din zonele meridionale și vestice ale Moldovei. Decizia lor, adoptată sub impactul înfrângerilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, exprima, în fapt, abandonarea strategiei de relansare a „războiului de mișcare” în întreaga Europă de răsărit.

Cei mai mulți observatori și analiști străini au subliniat rolul frontului român de element solid al dispozitivului aliat din răsăritul Europei.

Washington Post scria la 19 august 1917: „Bătălia cea mai sângeroasă pe care a dat-o armata română vreodată nu s-a sfârșit încă. Pe un front de peste o sută de mile de la valea Slănic până la Galați, luptele continuă cu inevitabilele înaintări și retrageri, dar în ansamblu având un curs favorabil pentru aliații noștri. Situația a fost practic restabilită la pasul Oituz, unde trupele române, după strălucite contraatacuri, au reușit să respingă pe inamic cauzându-i pierderi teribile”.

„Singurul punct sigur al frontului din Orient, estima fostul președinte al SUA, Theodore Roosevelt, este locul în care se află armata română”.

Publicația Daily Chronicle afirma că armata română „a salvat întregul front din Orient”.

„Marea bătălie care a durat 15 zile pe frontul de sud-vest și de sud din Moldova - scria și Journal de Geneve - a fost dintre cele mai sângeroase din tot războiul”.

Explicații foto:

1. Regele Ferdinand, prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) şi generalul Averescu, pe frontul de la Oituz
2. Post de artilerie românesc fixat în cimitirul unei localităţi
3. Regele Ferdinand, în tranşee pe valea Oituzului
4. Infanterişti români în pauză (observaţi piramida de arme pe care se sprijină steagul regimentului)
5. Soldat român în tranşee în zona Coşna

Surse: Istoria militară a poporului român, vol. V (Editura Militară, București, 1988); Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989; Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Imperial War Museum.