Rezistenţa Armatei Române în vara anului 1917 pe frontul din Moldova a dejucat planurile Puterilor Centrale de anihilare a statului român. A urmat o perioadă de relativă acalmie în care diviziile române şi inamice şi-au păstrat poziţiile. Perioada este caracterizată de o intensificare a campaniei propagandistice duse de ambele părţi. Trupele ruse erau în continuare dispuse pe linia frontului, dar mişcările revoluţionare din patrie le făceau instabile şi nesigure. Situaţia s-a complicat extrem de mult pentru Aliaţi, dar mai ales pentru România, în momentul preluării puterii în Rusia de către bolşevicii conduşi de V.I. Lenin.

Luptele de la Mărăşeşti şi Oituz au marcat sfârşitul operaţiunilor pe frontul românesc. Chiar dacă Înaltul Comandament austriac (AOK) a solicitat reluarea ofensivei pentru cucerirea Moldovei, şeful de stat major al Înaltului Comandament German (OHL), generalul Erich Ludendorff a respins orice iniţiativă. Atenţia germanilor era îndreptată acum spre frontul din Italia unde forţele Antantei se aflau în dificultate la Caparetto. O solicitare de ajutor din partea Aliaţilor, prin lansarea unei ofensive româno-ruse în Moldova a fost primită cu indiferenţă de generalul Constantin Prezan, iar generalul Henri Mathias Berthelot a respins-o imediat. Prin urmare, părţile au rămas pe poziţii în timpul iernii.

Încetarea luptelor a permis Puterilor Centrale să înceapă o intensă campanie propagandistică ce se dovedise foarte eficace în cazul trupelor ruse. Pe front existau deja 12 centre propagandistice, iar Armata I austro-ungară a mai înfiinţat încă patru. La fel ca în cazul celor de sub comanda Armatei a IX-a germane, sarcina acestor centre era de a răspândi materiale tipărite peste linia frontului, direct soldaţilor români. Modul de distribuire era aruncarea lor direct în poziţiile românilor, înmânarea lor directă unde era posibil, sau lăsarea în punte prestabilite în zonele neutre. Principalele publicaţii propagandistice folosite erau Gazeta Bucureştilor, Lumina şi Săptămâna ilustrată, fiind distribuite şi manifeste în care încurajau dezertările. În ele se specifica expres că dezertorii erau trimişi direct acasă, ceea ce nu era posibil în cazul prizonierilor de război. Au apărut fotografii cu dezertori români care au acceptat oferta, în Săptămâna ilustrată. Campania a avut oarecare efect, în luna septembrie fiind înregistrat un număr mai ridicat de dezertări (Armata a II a raportat, în perioada 1-25 septembrie, 111 dezertări). Rapoartele întocmite pentru fiecare divizie românească de pe front de către ofiţerii de legătură francezi arată însă că acestea au avut un impact nesemnificativ şi calificau moralul trupelor ca „excelent”. Pe de altă parte, contramăsurile aplicate de ofiţerii români – de la supravegherea atentă a trupelor, discuţiile zilnice cu soldaţii, lăudându-i pentru succesele obţinute, încurajarea lor permanentă, dar şi pedepsirea drastică a celor care trădează, prin aducerea lor în faţa plutonului de execuţie şi ruşinarea pe vecie a numelui lor de trădători – s-au dovedit eficiente.

La mijlocul lunii octombrie românii au început şi ei o campanie de propagandă împotriva trupelor Puterilor Centrale. Au apărut materiale în care se spunea că germanii nu au cum să câştige războiul, fiind iminentă debarcarea americanilor în Franţa. La Varniţa a fost afişată o imensă pancartă pe care era notat că nemţii nu pot câştiga războiul, în altă zonă informaţii despre succesul englezilor în Palestina. Într-o noapte, peste afişele puse de nemţi pe linia frontului, soldaţii români din DI 3 au lipit afişe pe care scria „Numai minciuni. În Germania, revoluţie”. La sfârşitul lui noiembrie şi-a făcut apariţia publicaţia Kriegswoche, un săptămânal de patru pagini în limba germană, unde erau publicate ştiri de pe toate fronturile, informaţii cum privire la problemele militare şi politico-economice din Germania şi Austro-Ungaria, devalorizarea mărcii germane, inclusiv despre moralul în declin al trupelor, demonstraţii pentru pace la Berlin etc. „Era o propagandă neagresivă, ale cărei argumente chibzuite erau menite să submineze subtil moralul germanilor şi austriecilor”, iar distribuirea săptămânalului a continuat până în martie 1918, spre marea nemulţumire a comandamentelor german şi austriac.

O iniţiativă propagandistică originală a fost apelul adresat românilor transilvăneni care serveau în armata austro-ungară de a dezerta şi a urma exemplul legiunii transilvane. Câteva batalioane ale acesteia se aflau deja în Moldova, ele fiind recrutate din rândul a circa 100.000 de români ardeleni aflaţi în lagărele de prizonirei din Rusia. Pe frontul din Galiţia sau din alte părţi ale frontului estic erau distribuite foi volante în limba română semnate de „voluntari români şi bucovineni” în care se vorbea de politica opresivă duse de unguri în Transilvania. Soldaţilor li se cerea să dezerteze: „predaţi-vă ruşilor... Ei vă vor trimite în România unde veţi lupta sub regele român.” Apelul în sine a produs o mare îngrijorare comandamentului austro-ungar, deşi avuseseră grijă să nu trimită trupe compuse din soldaţi români pe frontul din Moldova.

Un misterios tren plumbuit

Puţină lume bănuia ce cutremur istoric va declanşa un călător misterios al unui tren plumbuit ce pornea din Elveţia către Rusia, pe 9 aprilie 1917. Bolşevicul Vladimir Ilici (Ulianov) Lenin primise permisiunea de la guvernul german să tranziteze în secret întreg teritoriul ocupat din Europa Centrală pentru a ajunge în Rusia, unde izbucnise Revoluţia din februarie, iar ţarul Nicolae al II-lea a abdicat. Lenin era însoţit în călătoria secretă de mai mulţi bolşevici şi familiile lor. Încă de pe atunci, aceast episod a fost învăluit în mister şi a lăsat loc de speculaţii, acţiunea fiind pusă în conexiune cu serviciile secrete germane care, cunoscând activitatea şi ideiile lui Lenin, i-au facilitat accesul în ţară, alături de alte câteva zeci de revoluţionari. Lenin se exprimase public în multiple rânduri că, în cazul preluării puterii, bolşevicii vor încheia pace imediat cu Puterile Centrale, spre deosebire de conducătorii Revoluţiei din februarie care au decis continuarea războiului alături de Antantă. Scopul era evident: de a destabiliza situaţia politică internă a Rusiei, aşa încât Puterile Centrale să aibă un avantaj pe câmpul de luptă. De altfel, în vara lui 1917, guvernul rus l-a acuzat pe Lenin de înaltă trădare în beneficiul Germaniei. Un personaj-cheie în această afacere a fost Alexander Helphant (Parvus), care l-a ajutat nu numai în repatriere, ci şi financiar. Parvus a cerut de la un consorţiu de bănci germane suma de 500.000 de mărci şi a primit cinci milioane! Bani cheltuiţi cu succes de Lenin pentru cauza revoluţiei... Acestui moment controversat îi vom dedica cîteva episoade separate.

Tot cam în aceeaşi perioadă soseşte în Rusia un alt bolşevic de frunte, Lev Davidovici Troţki (pe numele real Leiba Davidovici Bronstein). Finanţat de câţiva bancheri evrei americani, dar şi cu sprijin guvernului SUA, acesta soseşte la Petrograd însoţit de 276 de tovarăşi, la bordul navei S.S. Kristianiafjord.

Ajuns în Rusia, Lenin se dedică trup şi suflet revoluţiei proletare. Efervescenţa sa este reţinută în numeroase mărturii, starea de surescitare continuă în care se afla se datora sentimentului acut că acesta este un moment care nu poate fi ratat. Lenin forţează pe toate căile preluarea puterii. Lovindu-se de indecizia și reticența liderilor partidului de preluare a puterii pe cale militară, Lenin a sperat că la Congresul Regional Nordic al Sovietelor se va decide declanșarea unei invazii militare baltice (letonii, estonienii și finlandezii au fost, tradițional, cei mai radicali membri ai mișcării revoluționare bolşevice, au format gărzile de corp ale lui Lenin și au fost lideri importanți ai CEKA și ai Armatei Roșii). 

După puciul eşuat din iulie 1917, Lenin şi-a găsit adăpost în Finlanda. De aici a început să preseze partidul bolşevic pentru organizarea unei insurecţii armate în capitala Petrograd în luna octombrie, printr-o scrisoare trimisă Comitetelor Centrale din Petrograd şi Moscova, pe 12/ 25 septembrie 1917. 

„Pentru a avea succes, insurecţia nu trebuie să se bazeze pe o conspiraţie sau pe un partid, ci pe clasa avansată. Acesta e primul punct. Insurecţia trebuie să se bazeze pe avântul revoluţionar al poporului. Acesta e al doilea punct. Insurecţia trebuie să se bazeze pe un moment crucial din istoria intensificării revoluţiei, când activitatea oamenilor din rândurile avansate este la apogeu, iar şovăielile din rândurile duşmanului şi din rândurile prietenilor revoluţiei care sunt slabi, fără tragere de inimă, nehotărâţi, sunt mai puternice. Al treilea punct”, arăta Lenin în scrisoare. „Trebuie să tratăm insurecţia în chip marxist, anume ca pe o artă“ - obiectiv care trebuia atins prin organizarea unui sediu central al detaşamentelor de insurgenţi, distribuirea forţelor, încercuirea Teatrului „Alexandrinski“, ocuparea Fortăreţei „Petru şi Pavel“, arestarea generalilor şi a membrilor guvernului, anihilarea cadeţilor şi a Diviziei Sălbatice, mobilizarea şi înarmarea muncitorilor, ocuparea sistemului de telegrafie şi telefonie şi alte detalii atent planificate ale loviturii de stat. (Va urma)

Explicaţii foto:

1. Generalul Prezan salutând ofiţerii transilvăneni care s-au alăturat armatei române, Iaşi 1917. În planul secund, primul ministru Ionel I.C. Brătianu
2. Vladimir Ilici Lenin
3.  Adunare populară la Petrograd, în faţa Dumei, revendicările fiind „pământ şi libertate”
4. Trupe ruseşti în retragere din Galiţia, după eşecul ofensivei Kerenski