Consecințele înfrângerii de la Turtucaia au fost imense, influențând decisiv cursul campaniei anului 1916. Pentru bulgari recucerirea orașului „răpit” în 1913 a dus la o creștere a moralului național și a dorinței de a continua să lupte alături de Puterile Centrale.

 

Victoria a reprezentat o „gură de oxigen” și o încurajare pentru liderii austro-germani care se confruntau cu o serioasă criză și căutau încă soluții pentru a contracara ofensiva românească în Transilvania. În România, căderea Turtucaiei a creat o panică generalizată în rândul populației care nu se mai gândea la speranțele pentru România Mare ci se temea pentru soarta României Mici. Dar cea mai importantă consecință a fost decizia autorităților române de a opri ofensiva în Transilvania și a abandona planul de campanie inițial, fapt care avea să ducă la o serie de înfrângeri și în cele din urmă la pierderea a două treimi din teritoriul național.

După Turtucaia, comandamentul germano-bulgar de pe de pe frontul de sud comandat de von Mackensen, a realizat faptul ca românii nu aveau experiența unui război modern, conducere politică și militară a țării nefiind pregătită să accepte riscuri, chiar minore. Viitoarele lor acțiuni militare au fost pregătite pornind de la considerentul că românii, care încă luptau conform doctrinei apărării terenului cu orice preț si nu anihilării forțelor vii ale inamicului, nu vor accepta o amenințare directă asupra Capitalei, în spatele forțelor din Transilvania, amenințare care nu era serioasă în fapt, armata bulgară neavând capacitatea de a angaja forțe semnificative la nord de Dunăre, în condițiile în care avea masat grosul forțelor pe frontul de la Salonic.

 

Operaţiunea Flămânda - o improvizaţie dezastruoasă

La 15 septembrie 1916, regele convoacă la Periș un Consiliu de Război la care participă primul ministru, locțiitorul șefului Marelui Cartier General – generalul Dumitru Iliescu, și comandanții de armate, generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu si Constantin Prezan. Pe timpul consiliului s-au conturat două concepții diametral opuse, una susținută de generalul Prezan care cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, cu unele întăriri punctuale ale frontului de sud și cea de-a doua susținută de generalul Averescu căruia i s-au adăugat ceilalți comandanți de armate, care prevede oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre. Pe timpul dezbaterilor „s-au amestecat rațiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste si oferte realiste etc”. Consiliul a adoptat varianta susținută de Averescu, care a fost însărcinat cu pregătirea și conducerea operațiunii.

Operația de la Flămânda „- subiect de studiu excelent în manualele de artă militară - a fost o improvizație cu efecte dezastruoase pentru începutul campaniei anului 1916 în România. Iniţiatorul operaţiei avea să recunoască că dacă trecerea Dunării și-ar fi urmat cursul, până la completa realizare a planului stabilit, din cauza modului cum s-au desfășurat evenimentele, în celelalte părți ale teatrului de operațiuni român, „suma algebrică a tuturor operațiunilor ar fi fost negativă, în așa măsură, încât ar fi echivalat cu un quasi-dezastru, pentru situațiunea generală, oricare ar fi fost rezultatul local”

La rândul său, generalul Erich Ludendorff își exprima nelămurirea referitor la planificarea unei astfel de operații: „Ce a urmărit comandamentul român cu această operațiune nu am putut să înțeleg. Ea nu putea schimba în nici un caz cursul evenimentelor din Ardeal si Dobrogea”. După construirea unui pod la Flămânda și trecerea la sud de Dunăre a două divizii în data de 1 octombrie 1916, operația a fost anulată în ziua următoare, din cauza ruperii podului și inundării sectorului de trecere în urma unor ploi torențiale. Trupele au fost retrase la nord de Dunăre pe 3 și 4 octombrie 1916. Paradoxal, generalul Averescu își asumă și aici marele merit de a fi ajutat astfel Marele Cartier General să mute aceste trupe din nou pe frontul din Carpați: „Aceasta schimbare a putut să se facă la timp, și deci cu rezultat fericit, mulțumită în parte faptului, că din cauza unor ploi torențiale, îndrumarea operațiunilor de la Flămânda a suferit o oareșicare întârziere”.

Șirul deciziilor pripite începute cu Turtucaia și continuate cu „Manevra de la Flămânda“ a dus la oprirea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament nefavorabil, dând astfel timp forțelor Puterilor Centrale pentru realizarea dispozitivului de luptă în vederea trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpați, în timp ce un număr important de divizii românești se deplasau de pe un front pe altul în marșuri istovitoare. S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia generalul care nu știe să piardă o provincie pierde întreaga țară.

Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă. Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

Ofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane având ca scop forțarea Carpaților Orientali, s-a desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916. Toate încercările de forțare a trecătorilor (Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz, etc.) au fost respinse de Armata de Nord (gral Prezan). Înfrângerea în bătălia decisivă de la Oituz și respingerea trupelor sale peste graniță, a dus la decizia comandamentului central de a stopa operația și a trece la defensivă pe frontul din Carpații Orientali.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Din cauza rezistenței forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea Prahovei etc. acțiunea germană nu își atinge obiectivul fixat, Falkenheim ajungând la concluzia că „încercarea, de a trece munţii odată cu inamicul, a eșuat”. La 29 octombrie 1916, Falkenhayn decide schimbarea strategiei și concentrarea eforturilor pentru forțarea unei singure trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul Lainici (Surduc) din defileu Jiului, unde a concentrat forțele principale ale armatei sale, pe direcţia apărată de Divizia 11 Infanterie. „Rezultatul calculelor a fost că ceea ce n-am putut obține în regiunea Surduc, prin surprindere, trebuia obținut prin întrebuințare forței brutale. Numai în această cea mai îngustă porțiune a munților era posibil a executa cu trupele trecerea spre câmpia romanească, într-un marș forțat. Numai aci cunoșteam condițiunile, de ambele părți ale șoselei, în mod precis. Aci ieșirea spre Sud se afla în mâna noastră, și puteam spera să surprindem inamicul. Era evident, că după succesul obținut împotriva lui Kneussel, el nu mai conta pe repetarea atacului nostru”.

Concepţia şi estimările privitoare la tăria forţelor inamice şi a rezistenţei mai serioase a acestora pe Mureş s-au dovedit a fi fost juste. Ceea ce nu s-a prevăzut au fost posibilităţile inamicului de dislocare de forţe în Transilvania într-un timp atât de scurt. Şi asta pentru că aliaţii nu au pornit ofensive nici în Galiţia şi nici la Salonic, după cum şi ruşii au venit târziu în Dobrogea. Menţionăm că acest plan a fost realist şi a aparţinut în întregime Marelui Stat Major român, general Dumitru Iliescu.

Campania anului 1916, faţă de planul iniţial, a suferit modificări şi s-a finalizat după 4 luni şi jumătate, cu bătăliile memorabile de la Jiu, Sibiu, Bran - Câmpulung, Braşov, Oituz, Dobrogea, Turtucaia, Flămânda, Bucureşti, bătălii care merită fiecare în parte un studiu monografic.

Judecate astăzi, războaiele mondiale, cu bătăliile lor locale, prin prisma raportului de forţe favorabil unei ofensive reuşite a fost şi se menţine de 3 la 1. Revenind la aspectele concrete dispozitivul de luptă cu fronturi răsturnate a creat mari dificultăţi Marelui Cartier General român. Acestea nu au fost neapărat legate de insuccesele locale din Dobrogea, cât mai ales de inactivitatea aliaţilor şi îndeosebi de lipsa sau calitatea precară a materialului de război.

 

Oprirea ofensivei, o altă greşeală

La declararea războiului, în seara zilei de 15 august 1916 grupurile de asigurare ale celor trei armate române au trecut la atac simultan „deschizând” trecătorile din Munții Carpați, în scopul de a permite afluirea nestingherită și concentrarea trupelor mobilizate. Operațiunile inițiale au fost încununate de succes, obligând forțele austro-ungare la o retragere generalizată. Operațiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a deciziei de executare a operației de la Flămânda. În urma insuccesului acesteia și a sosirii pe frontul din Transilvania a patru divizii germane, la 26 septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la apărarea strategică pe linia Munților Carpați

Realitatea a demonstrat că oprirea ofensivei a fost o eroare strategică care a influențat desiv soarta campaniei. Generalul Erich Ludendorff recunoștea în memoriile sale că o înaintare rapidă a românilor în interiorul Transilvaniei ar fi condus nu numai la învăluirea grupării de forțe a Puterilor Centrale, „dar drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei și împotriva comunicațiilor cu Peninsula Balcanică [...] Am fi fost învinși

Acestea au fost însă chiar principiile folosite împotriva forțelor române de către forțele Puterilor Centrale, lucru prevăzut de generalul Constantin Prezan în Consiliul de Război din 15 septembrie 1916, când a fost singurul care s-a împotrivit inițierii operației de la Flămânda și a cerut hotărât continuarea ofensivei în Transilvania, fiindcă „se crea inamicului o situație defavorabilă, fiindcă nu mai avea putință de a concentra forțele în această regiune și a ataca cu ele, rând pe rând, cele trei armate românești (1, 2 și de Nord)”.
Cu 2/3 din teritoriu expus jafului trupelor inamice, cu populaţia supusă unui regim de ocupaţie, cu peste 160.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi şi cu aproximativ 145.000 prizonieri, armata română a fost nevoită să se retragă în Moldova. Şi totuşi, România nu a putut fi scoasă din război, după cum scria generalul Lundendorff, deşi „noi am bătut armata română, dar n-am putut să o nimicim”.