Una dintre teoriile privind Revoluția susține că în decembrie 1989 s-a manifestat o acțiune parapsihologică de anvergură împotriva României, iar Nicolae Ceaușescu ar fi fost influențat de la distanță să organizeze mitingul din 21 decembrie, unde s-au folosit arme psihologice pentru a crea panică.

 

O altă teorie acreditează ideea că Nicolae Ceaușescu a fost agent KGB, fiind racolat în tinerețe de celebrul serviciu secret al URSS. În studiul dedicat teoriilor „conspiraționiste” privind Revoluţia din decembrie 1989, realizat de publicista şi eseista Ruxandra Cesereanu și publicat pe portalulrevolutiei.ro, este prezentată și teoria lui Teodor Filip, fost șef în Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA). Acesta a scris două cărți despre evenimentele din decembrie 1989.

În volumul „Războiul parapsihologic împotriva României”, Craiova, Editura Obiectiv, 1997, Teodor Filip consideră că, în decembrie 1989, împotriva României s-a manifestat o acțiune parapsihologică de anvergură.

 

România, poligon de tragere cu arme halotronice

 

Astfel, Ceaușescu ar fi putut fi influențat telepatic să țină mitingul din 21 decembrie. Filip afirmă că la respectivul miting ar fi fost folosite arme neconvenționale, respectiv psihologice, pentru a crea starea de panică între participanți. Autorul bănuiește că s-ar fi emis la mare intensitate unde de joasă frecvență (sub pragul audibilului), care ar fi stimulat participanții la miting la o stare de neliniște și tensiune. În același sens, s-ar fi folosit arme „halotronice”, anume emisii de radiații electromagnetice cu efect de stimulare a receptivității umane. Teodor Filip acuză că, în perioada 22-27 decembrie 1989, România ar fi fost folosită pe post de „poligon de tragere” pentru arme parapsihologice cu caracter aplicativ-militar (crearea țintelor aeriene false fiind unul dintre scopuri).

S-au folosit, de asemenea, „miniavioane și minielicoptere teleghidate de la distanță, având la bord o încărcătură explozivă, pentru a se autodistruge la terminarea combustibilului”. S-a mizat pe intoxicarea ecranelor radarelor (deasupra aeroporturilor militare) cu ținte false. Cei care au salvat România, în ciuda armelor sofisticate cu care aceasta a fost atacată, au fost generalii Ștefan Gușă și Iulian Vlad, care au izbutit să stopeze o posibilă invazie. Teodor Filip incriminează voalat URSS, aceasta fiind Puterea care avea în dotare astfel de arme redutabile, de care militarii români nu aveau cunoștință.

În volumul „Secretele USLA”, Craiova, Editura Obiectiv, 1999, Teodor Filip acuză implicarea în decembrie 1989 a unor forțe oculte și străine de România, care au avut un interes special să sacrifice militari și ofițeri USLA, proiectând în aceștia niște teroriști. Invazia străină programată, cum o numește Filip, a fost sprijinită intern de agenți și spioni (Nicolae Militaru, Silviu Brucan, cel de-al doilea fiind considerat eminența cenușie a evenimentelor din decembrie 1989), care ar fi creat o diversiune amplă pentru a compromite USLA.

Parte activă în diversiune ar fi fost și Ion Iliescu ori Gelu Voican-Voiculescu, ultimul urmărind, susține Teodor Filip, fie destructurarea, fie preluarea USLA. Autorul nu crede că ar fi existat un plan comun al Armatei ori (și) Securității de a-l răsturna de la putere pe Nicolae Ceaușescu, dar creditează ideea că generalii Vasile Milea și Iulian Vlad au grăbit căderea dictatorului, întrucât l-au dezinformat pe acesta în privința situației din țară. Televiziunea este considerată a fi fost cel mai cu impact factor de manipulare în timpul presupusei revoluții, prin TVR, străinii și forțele oculte încercând declanșarea unui război civil între Armată și Securitate. Cei care au împiedicat acest fratricid au fost generalii Ștefan Gușă și Iulian Vlad, creditați de către autor ca salvatori ai României în fața unei invazii străine programate.

 

Forţele angajate în debarcarea lui Ceauşescu

 

În volumul „KGB-ul și revoluția română. Intensificarea ofensivei forţelor antiromânești”, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, Alexandru Saucă ajunge la concluzia că în cadrul evenimentelor din decembrie 1989 au acționat trei forțe antiromânești, care au subminat statul român și au continuat să îl submineze și după decembrie 1989: 1. „imperialismul de sorginte sovietică”; 2. „revizionismul ungar” și 3. „hegemonismul șovin iudeo-bolşevic” (p. 142-143). La capitolul forțe antrenate în răsturnarea lui Ceaușescu, autorul inventariază: 1. Poporul român; 2. URSS (liderii colosului sovietic temându-se ca dictatorul român să nu revendice Basarabia și tezaurul României, sechestrat de sovietici după Primul Razboi Mondial); 3. Ungaria (obsedată de revizionismul teritorial, dar și fiindcă la Budapesta ar fi functionat „unul din centrele de coordonare pentru evenimentele din România”;  4. Occidentul (în special SUA și Franţa, dar și alte state pentru care, după ce Mihail Gorbaciov ajunsese la Putere, Ceaușescu nu mai reprezenta o punte de legătură şi un intermediar „independent” față de URSS).

Întâlnirea de la Malta este considerată a fi punctul culminant al pactului între KGB și Occident pentru înlăturarea lui Ceaușescu. Dacă Moscova acționase constant pentru a pregăti opinia publică din România în vederea prăbușirii regimului comunist, SUA şi CIA acționau în acelasi sens, dar pe plan internațional, pionul folosit a fost Ion Mihai Pacepa, fost șef adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) al României comuniste și consilier personal al președintelui Nicolae Ceaușescu. În 1978, Pacepa a cerut azil politic în Statele Unite, unde a lucrat pentru comunitatea de informații a SUA în diferite operații împotriva fostului bloc sovietic.

Cea mai importantă forță a fost, însă, cea sovietică. Saucă susține că inclusiv Ceaușescu nu ar fi fost niciodată independent față de Moscova, din această cauză el neluând măsuri drastice împotriva agenților sovietici din România, în majoritatea cazurilor proveniți din generali în rezervă, dar și din persoane care deținuseră funcții importante în PCR. Acești agenţi pro-moscoviți au conspirat pentru înlocuirea lui Ceaușescu încă din 1984, ei au fost filați de Securitate și mai apoi obstrucționați să acționeze, dar nu au fost arestați, întrucât Ceaușescu nu a dorit acest lucru.

 

Scenariul iugoslav pentru România

 

Saucă speculează ideea că însuși Ceaușescu ar fi fost racolat cândva (în tinerețe) ca agent KGB, doar astfel explicându-se duplicitatea sa ori manipularea sa în acțiunile kaghebiste din România. KGB-ul a avut cel mai important rol în pregătirea opiniei publice pentru înlocuirea lui Ceaușescu, numele mediatizat al înlocuitorului fiind Ion Iliescu. Ca protejat al Kremlinului, acesta nu decăzuse complet din nomenclatura ceauşistă, ci fusese doar parțial izolat. Felul în care lui Ion Iliescu i s-a creat, în mentalul românesc, o aură de salvator al națiunii a constituit, după autor, o manipulare kaghebistă.

Odată ajuns la Putere, Ion Iliescu s-ar fi grăbit să contacteze URSS, pentru a se legitima și a fi recunoscut, Saucă bazându-se pe afirmația lui Iliescu din seara de 22 decembrie, în sediul fostului Comitet Central, când acesta declara că, în calitate de nou lider politic, a luat legătura cu Ambasada sovietică pentru a prezenta noul organism constituit, Frontul Salvării Naționale. Autorul amintește și de modul în care a fost contactat telefonic generalul Ștefan Gușă, în limba rusă, oferindu-i-se ajutor militar pentru Armata română, Gușă refuzând respectivul ajutor tocmai pentru că a intuit amestecul sovietic în decembrie 1989. În acest sens, zvonistica despre atacarea României (aerian, terestru, marin, fiind vehiculate vești despre bombardarea barajelor și otrăvirea apei potabile) ar fi avut loc pentru a fi creată imaginea falsă că „forțele Securității, loiale lui Ceaușescu, ar fi atât de numeroase și de înzestrate încât să poată duce un război general, pe tot teritoriul, cu cele mai sofisticate arme, pentru înăbușirea revoluției.

Crearea acestei imagini și acceptarea ei de către populație ar fi justificat chemarea Armatei sovietice «pentru a salva poporul și țara»”. KGB-ul ar fi urmărit astfel o dezintegrare de tip iugoslav a României, prin declanșarea unui razboi civil. Acest scenariu nu a reușit doar fiindcă populația a ieșit masiv în stradă, iar Armata și Securitatea au trecut de partea insurecției. Ororile exagerate în decembrie 1989 („masacru”, „genocid”) au avut ca scop să creeze panică și să-l justifice ca lider pe Ion Iliescu şi grupul său, care ajunseseră la Putere. Cu foarte puține excepții, nici unul dintre liderii politici ai Frontului Salvării Naționale nu a protestat în stradă în 21 decembrie, ei au apărut doar după fuga lui Ceaușescu, preluând revolta din mers și reciclând-o, temperând-o politic, astfel încât presupusa revoluție să fie doar anticeaușistă, nu și anticomunistă. În concluzie, Saucă spune că „asa-zisa revoluție română a fost înfăptuită de forțe diverse și adverse, a căror voință a coincis doar într-un singur punct – înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu.”