Elitele burgheze și rurale românești, împreună cu cele religioase, promotoare ale ideii de naționalitate s-au aflat în fruntea luptei naționale care să permită națiunii române dezvoltarea sa în deplină libertate.

 

Acțiunea lor a fost încununată de succes și datorită pătrunderii în straturile largi ale poporului român din Transilvania, a conceptului de naționalitate și a consecinței obligatorii, autodeterminarea, fapt dovedit de efervescența politică din toamna și iarna anului 1918, consemnată în presa și documentele românești ale vremii.

Impunerea juridică pe plan european a principiului autodeterminării naționale în anii de sfârșit ai primului război mondial a fost, așadar, rezultanta acțiunii factori interni și externi principali, necesari victoriei sale.

Deși SUA erau neutre în acel moment, președintele american Woodrow Wilson începuse să ia atitudine public în favoarea acordării dreptului la autodeterminare. În timpul unui discurs susținut în luna mai 1916, în fața Ligii pentru pace, proclamă  următoarele:

„a) fiecare popor are dreptul de a-și alege suveranitatea sub care vrea să trăiască;

b) statele mici din lume au dreptul la același respect pentru independență și integritatea lor teritorială ca și națiunile mari și puternice”.

Fără îndoială, era aici și un anume idealism al lui Wilson, dar, indiferent cum l-am cataloga pe Wilson astăzi, suntem obligați de fapte să recunoaștem că numai afirmarea publică a unor idealuri universale generoase, de către președintele american, a făcut posibilă discutarea și aprofundarea lor, prin încercări de a se găsi soluții problemelor momentului.

În anul următor, datorită precipitării evenimentelor din Europa, președintele Wilson avea formată deja o opinie despre cum va arăta, în concepția sa, lumea postbelică, despre „principiile păcii și dreptății”, care urmau să stea la baza acesteia, pentru a-i asigura stabilitatea postbelică. Manifestând o preocupare serioasă pentru a asigura bazele viitoarei lumi, în care să fie posibilă asigurarea păcii și prosperității, el a apelat la un așa-zis „trust al creierelor” (idee care va fi reluată și de alți președinți mai târziu), recrutat dintre elitele intelectuale universitare americane, care aveau ca sarcină să facă cele mai profunde și riguroase analize cu privire la situația din Europa, pe baza cărora să-și întemeieze convingerile și hotărârile ulterioare.

Când Statele Unite au traversat dificila perioadă a „marii crize economice” din 1929-1933, apelul la un trust al creerelor s-a repetat. Încă de la venirea sa la putere, președintele F.D. Roosevelt a apelat la consultarea unui grup de experți de mare valoare („trustul creerelor”), pentru a-i propune cele mai bune modalități de ieșire din cea mai mare criză economico-socială din istoria S.U.A.

Pentru a înțelege mai bine contextul în care Wilson a lansat cele 14 puncte ale sale, la începutul anului 1918, trebuie să luăm în considerare și efectul pe care l-a produs Decretul asupra păcii lansat, cu multă abilitate, de Lenin, în octombrie 1917, prin care sovietele promiteau pacea și, printre altele, dreptul popoarelor fostului imperiu țarist la autodeterminare. În opinia istoricului P. Johnson, acesta a avut efect asupra lui W. Wilson, care a reacționat prompt: „Chemarea lui (Lenin –n.n.) la autodeterminare generală a contribuit și ea la a-i forța mâna lui Wilson, căci i se părea că America, în calitate de custode al libertății democratice, nu putea fi întrecută de un regim revoluționar care luase puterea în mod ilegal”.

În această situație, președintele Woodrow Wilson a conceput un plan și l-a prezentat public la 8 ianuarie 1918, („faimoasele Paisprezece puncte”, între care și dreptul la autodeterminare, menționat la modul general). Declarația lui Wilson din ianuarie 1918 era, totodată, și „o replică la publicarea de către bolșevici a tratatelor secrete, care puneau aliații Americii în cea mai proastă lumină posibilă…”, vis-à-vis de o Americă care respingea de la bun început și categoric ideea tratativelor secrete.

Au urmat și alte reveniri ale lui Wilson asupra programului său inițial, cum a fost și cea dintr-un discurs ținut în fața Congresului american, o lună mai târziu, la data de 11 februarie 1918. Cu această ocazie, președintele american, dând dovadă de prudență, încerca să prevină eventuale conflicte viitoare, completând „principiul de naționalitate cu dreptul superior al umanității la pacea generală: «…aspirațiile naționale clar definite vor fi satisfăcute, întrucât este posibil, fără a crea sau perpetua elemente de conflict sau antagonisme, care ar duce într-o zi sau alta la ruperea păcii în Europa și, ca urmare, în întreaga lume». Își exprima, astfel, dorința ca, prin schimbări teritoriale, să nu fie afectată pacea viitoare. Ar fi fost o eventualitate pozitivă, dacă organizația Ligii Națiunilor ar fi funcționat ca  un instrument eficace de menținere a păcii.

Succesul principiului autodeterminării se explică și prin momentul oportun în care erau făcute aceste declarații, atunci când receptivitatea publică a națiunilor, a opiniei publice internaționale, pentru aceste principii, a fost maximă, așa cum bine s-a observat.

Ideile lui Wilson au găsit, așadar, un teren propice într-o Europă zguduită de război, sfâșiată de contradicții politice și sociale, tulburată de pericolul bolșevismului și dornică de pace. În acest context istoric, popoarele fostei monarhii central-europene erau angajate ferm în efortul pentru desprinderea de imperiu, pentru a-și clădi o viață liberă în statul lor național.

În ceea ce privește situația din Europa, reprezentanții marilor  puteri au ajuns, spre sfârșitul războiului, „…la acceptarea autodeterminării, care însemna destrămarea dublei monarhii”, aceasta și datorită acțiunii diplomatice concertate a popoarelor subjugate din monarhie, în sensul obținerii independenței.

În timp ce pe plan european aveau loc discuții între marile puteri cu privire la eventualitatea adoptării principiului autodeterminării naționale, românii dintre Prut și Nistru (Basarabia) au fost cei dintâi care i-au dat viață, prin hotărârea Sfatului Țării (ca organ reprezentativ și democratic) din 27 martie 1918, pe care, pentru însemnătatea sa istorică, o reproducem integral:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească  (Basarabia), cu hotarele între Prut, Nistru, Marea Negră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam, pe baza princiupiului că popoarele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”.

Este, deci, evident că adoptarea acestui principiu pe teritoriu românesc, s-a produs acum mai bine de un secol, ca dovadă a curajului și maturității politice a românilor de peste Prut, care au oferit un exemplu edificator și pentru ceilalți, din fost monarhie austro-ungară.

În același timp, în rapoartele Departamentului de Stat își făcea loc ideea creării unei „bariere în calea expansiunii germane”, care să fie compusă din statele succesorale monarhiei. „Cordonul sanitar” va fi aplicat în perioada interbelică față de Uniunea Sovietică, considerată, datorită regimului politic, ca fiind un pericol real pentru Europa.

Prin urmare, se poate afirma că victoria principiului autodeterminării, proclamat de președintele american, alături de alte libertăți democratice, a avut un caracter de proces, unul menținut activ de popoarele oprimate. Fiind „adoptat și în notele Puterilor Aliate și Asociate din 12 și 17 octombrie 1918, dreptul de autodeterminare a fost oficial recunoscut pe plan internațional” (subl.ns.-A.F). 

Remarcăm, în context local, faptul că, în aceeași zi de 12 octombrie, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român redacta cunoscuta Declarație de autodeterminare de la Oradea, citită șase zile mai târziu, de deputatul Alexandru Vaida-Voievod. în Parlamentul de la Budapesta, oficializând desprinderea românilor de monarhie.

Ca atare, din iarna și până în toamna anului 1918, SUA, Franța și Italia au susținut, din ce în ce mai deschis, ideile reprezentanților popoarelor oprimate din dubla monarhie privitoare la obținerea independenței totale și din dorința de a avea o pace consolidată. Oricum s-ar interpreta astăzi de către unii - după ce ne sunt cunoscute evoluțiile istorice de după sfârșitul primului război mondial -, evenimentele de acum o sută de ani,  nimeni nu poate nega faptul că nici una din națiunile oprimate n-ar mai fi acceptat, în condițiile înfrângerii și disoluției dublei monarhii, o altă soluție decât exercitarea dreptului la autodeterminare și, deci, obținerea independenței, ceea ce, firește, n-a putut rezolva toate nemulțumirile care au apărut în cazul creării unor noi minorități care avuseseră înainte o situație privilegiată.

Punerea în practică a acestui drept a fost, fără îndoială, pasul cel mai important în rezolvarea problemei naționale făcut la sfârșitul războiului. Se poate afirma că, prin eforturile lor militare, diplomatice și politice românii s-au încadrat contextului european al luptei popoarelor din Europa sud-est și Centrală pentru o „viață națională proprie”.

Aspirației spre deplină libertate a ramurii transilvane a poporului român i s-a conferit o formă precisă prin Declarația de autodeterminare națională de la Oradea, din 12 octombrie 1918, concretizată ulterior prin hotărârea de unire cu patria-mamă, adoptată de românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918.

A fost, cum se spune, momentul astral al istoriei noastre, realizat prin participarea întregului popor român, (inclusiv a ramurii bihorene a acestuia), care se cuvine a fi păstrat mereu viu în memoria națiunii și sărbătorit cum se cuvine, prin punerea în lumină a semnificației sale istorice.