Subiectul în discuție a stat în atenția istoriografiei române și străine atât imediat după 1919/1920, în perioada interbelică, apoi în perioada comunistă, în sfârșit, după 1990, în zilele noastre. Unghiul de vedere a diferit de la o perioadă istorică la alta, chiar în cadrul aceleiași perioade istorice, în funcție de situația geopolitică central și est-europeană a momentului istoric, a relațiilor țării noastre cu vecinii: Rusia Sovietică/ URSS, Ungaria, Serbia/ Iugoslavia. Până în 1939, Ungaria și URSS afirmau că România a unit la 1918/1919 Transilvania și Basarabia cu propria armată, iar Serbia acuza unirea Banatului și retragerea armatei sale dintre Mureș și Dunăre tot datorită presiunilor Armatei Române. După 1945, URSS condamna aceeași Armată Română de la 1918 care ar fi ocupat Basarabia și Bucovina, iar Ungaria se jeluia că a pierdut Transilvania în urma invaziei trupelor regale române. Abia după 1964-1965, istoriografia română începe să vorbească de pericolul bolșevic din 1918 asupra Basarabiei și Bucovinei, ceea ce a necesitat intervenția Armatei Române pentru a garanta actele Unirii hotărâte la Chișinău și Cernăuți. În zilele noastre, istoricii Federației Ruse și a Ungariei rămân pe „pozițiile tradiționale”, contestând pierderea Basarabiei, respectiv Transilvaniei, datorită Armatei Române „imperialiste”.

Scrisul istoric francez și anglo-american a apreciat intervenția Armatei Române în Basarabia (12/23 ianuarie 1918 prin Corpul 6 de Armată, condus de generalul Ernest Broșteanu), în Bucovina (începutul lui noiembrie 1918 prin Divizia a 8-a a generalului Iacob Zardik) și Transilvania (13 noiembrie 1918 prin Divizia a 7-a a generalului Traian Moșoiu și Divizia 1 Vânători a generalului Aristide Lecca, care din Moldova trec în Secuime și în zona Brașov-Bran, apoi Reghin-Bistrița, urmărind să ocupe aliniamentul demarcațional de pe culoarul Mureșului Superior). În fiecare din cele trei provincii românești, în plin proces de pregătire a Unirii cu Regatul Român, s-au manifestat forțe politice și militare care se opuneau unirii acestor provincii cu Regatul României.

În Basarabia, între 1812-1917, guvernarea țaristă a exercitat un regim dur de asuprire economică și politică a populației românești. Deznaționalizarea românilor și colonizarea grupurilor etnice rusești sau proruse (bulgari, germani, musulmani turco-tătari) nu a reușit să spargă unitatea etnică românească, rămasă majoritară. Datorită bisericii, școlilor și societăților culturale românești sentimentul național s-a păstrat și consolidat. Majoritatea boierimii tradiționale și-a păstrat limba și legătura cu rudele lor din Moldova, apoi România Mică. Din rândurile ei și a țărănimii basarabene s-a ridicat o elita politică, deși școlită în universitățile rusești din Sankt Petersburg și Moscova, care s-au implicat în 1917-1918, pe fondul celor două revoluții declanșate în Rusia, în desprinderea treptată a Basarabiei de Rusia „albă”, apoi „roșii” (II 1917, X 1917). După proclamarea autonomiei față de Rusia, vine momentul proclamării independenței și trecerea la pregătirea unirii cu România în martie 1918. Gruparea boierească condusă de Pavel V. Dicescu, care … milita pentru obținerea de drepturi naționale pentru basarabeni pe cale „legală”, cu acceptul Rusiei, în fond probolșevici, pierde definitiv credibilitatea. În aceste momente, Armata Roșie sovietică amenință ocuparea Basarabiei. În condițiile în care mișcarea de unitate națională din provincie nu dispunea de o forță militară care să prevină intrarea Armatei Roșii, Armata Română este chemată să prevină extinderea bolșevismului în Europa de răsărit. Declarația de unire cu România (27 martie/ 9 aprilie 1918) votată de Sfatul Țării din Chișinău prin delegați ai românilor și ai altor etnii din provincie, nu avea nici o legătură cu prezența Armatei Române, al cărei rol era doar de a preîntâmpina invadarea provinciei de unități militare ale Armatei Roșii. Ion Pelivan, Nicolae Gavriliță, Pan Halippa, Teodor și Ion Inculeț, Alexei Mateevici ș.a. au înaintat Hotărârea Unirii, la Iași, Regelui Ferdinand și prim-ministrului Ion I.C. Brătianu. Evenimentul istoric era o „gură de oxigen și speranță” pentru o Românie aflată într-un moment delicat din istoria ei, părăsită de aliatul Rusia și amenințată de trupele austro-ungare și germane pe frontul din sudul Moldovei.

Parada trupelor române în Oradea, 1919

Bucovina, provincie administrată direct de către guvernul de la Viena (1775-1918) era într-o situație și mai grea. Dacă guvernarea Basarabiei s-a făcut prin „cnutul rusesc” dur și arogant, Bucovina a avut parte de o guvernare subtilă, aparent europeană, cu atât mai periculoasă. Invadatorii austrieci ai provinciei au aplicat și ei colonizarea cu ruși, polonezi, ucraineni, germani și evrei. Partidelor politice naționale românești li se opuneau partide ale etnicilor minoritari susținute de autoritățile administrative de la Cernăuți. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mișcarea națională românească se dezvoltă pe aceleași căi ca în Basarabia. Este vorba de biserică, școlile confesionale, societăți culturale, presă românească, tineri formați la universitățile din Cernăuți și Viena. Provincia era amenințată în două direcții: Austria care dorea să și-o păstreze, Rusia să o ocupe. Rusiei bolșevice i se alătură Ucraina  naționalistă condusă de generalul albgardist Petliura, care încearcă să înființeze un stat ucrainean independent. Presiunea ucraineană era enormă și deosebit de dură, naționalismul ucrainean era „la început de carieră” concura cu puterea sovietică. Pe fondul manifestării sentimentului de unitate națională la românii majoritari se impune elita basarabeană locală (familia Hurmuzaki, Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Iancu Flondor, Dionisie Bejan, George Popovici, Radu Sbierea, ș.a.), care hotărăște Unirea cu România în ședința din 15/28 noiembrie 1918 a Consiliului Național de la Cernăuți. Suntem în momentul în care Armata Română reintră în război, trece la eliberarea Munteniei, Dobrogei și Olteniei de trupele ocupante. Casa Regală, Parlamentul și Guvernul se pregăteau să revină la București. Armata Română înfrânge tentativele bolșevice și ucrainene de a ocupa Bucovina.

În luni octombrie și decembrie 1918, Transilvania, sub conducerea Consiliului Național Român Central de la Arad, se organizează în „țară românească”. Apar consiliile naționale românești care pregătesc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). După adoptarea actului Unirii și principiilor europene de conducere a Transilvaniei în prezența a peste 100.000 de delegați și participanți, guvernul de la Budapesta se trezește din „surpriza” oferită de români pe care nu îi considera în stare să se organizeze și să conducă. Proclamată republică independentă față de Austria, Ungaria și guvernul Karoly Mihaly declară hotărârea de refacere a Ungariei în granițele vechiului regat medieval dinainte de 1541, așa cum dorise și Kossuth la 1848. Se adeverea că liderii politici maghiari nu au învățat nimic din lecția Istoriei, că nu puteau să fie în pas cu ideile europene ale autodeterminării politice naționale. Armata Română pătrunsă în Secuime, rămâne departe de Alba-Iulia unde românii își hotărau viitorul politic, tocmai pentru a nu fi acuzată că a impus cu armele unirea provinciei cu România.

După 1 decembrie 1918, delegația românilor trimiși la Alba-Iulia și reîntorși în localitățile lor de baștină, alături de alte personalități locale, care au anunțat hotărârea de la Alba-Iulia, au arborat tricolorul național pe biserici și școli, au început să fie „vânați” de autoritățile, jandarmii și armata maghiară. În condițiile în care gărzile naționale românești, formate din soldați întorși de pe fronturile războiului recent încheiat, nu puteau face față unei armate maghiare încă bine organizate, fie ea subordonată regimului ”alb” a lui Karolyi Mihaly, mai apoi a celui bolșevic a lui Kun Bela (martie-iulie 1919), Congresul de Pace de la Paris (ianuarie-aprilie 1919), hotărăște înaintarea Armatei Române spre vestul provinciei. Din ianuarie 1919, armatei regale li se alătură două divizii de români ardeleni, comandate de generalii Dănilă Papp și Ioan Boeriu, originari din Transilvania, proveniți și afirmați în armata austro-ungară, primiți cu brațele deschise în armata României Mari. Astfel, fortificată numeric și sufletește, ea trebuia să pună capăt atrocităților maghiare contra românilor, dar și să preîntâmpine bolșevizarea Europei Centrale și de Vest. În Polonia de sud (noiembrie 1918), Slovacia (toamna 1918), Ungaria (primăvara 1919), spațiul german (Bremen  10 ianuarie – 4 februarie 1919, Bavaria 13 aprilie – 1 mai 1919) – se instaurează vremelnic republici sovietice. În concepția lui Lenin, revoluția bolșevică trebuia exportată spre Vestul Europei pe un canal polonezo-slovaco-maghiaro-german, pentru victoria mondială a bolșevismului. Sărăcia, foametea, dezorganizarea administrativă de după Marele Război, înființarea partidelor comuniste subordonate Moscovei – erau condițiile favorizatoare a a extinderii bolșevismului, mai ales în statele învinse.

Generalul Traian Moşoiu îl întâmpină pe Regele Ferdinand şi Regina Maria pe peronul gării din Oradea

Armata Română, cu experiența dobândită în Marele Război (1916-1918) trebuia să fie o pavăză contra extinderii comunismului la vest de Nistru, izvoarele Ceremușului, Tisa și Dunăre. Ea și-a îndeplinit misiunea națională și europeană cu prețul a 800.000 de victime eroi.

În acest context tragic și eroic, la 20 aprilie 1919, Armata Română sub comanda generalului Traian Moșoiu eliberează Oradea. Este întâmpinată cu bucurie de cetățenii orașului: maghiari, evrei și români deopotrivă în frunte cu primarul Rimler Karoly, scăpând cetățenii de teroarea și jafurile armatei maghiare bolșevizate.

Rezultă că „nu armata a făcut Marea Unire. Însă, fără prezența armatei române în Basarabia și Bucovina, nu ar fi fost posibile actele de unire de la Chișinău și Cernăuți. În general, în absența unei acțiuni militare directe, Unirea nu ar fi rezistat. Sacrificiul Armatei Române în Marele Război a permis împlinirea și apărarea statului național desăvârșit în 1918” (vezi Gh. Iacob, „Basarabia și Bucovina. De la Marea Unire la speranța integrării europene”, în vol. Școală, Biserică, Stat și Națiune în istoria României, Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2021, p. 190).

În concluzie, Marea Unire a făcut-o masele țărănești și orășenești române, biserica, elitele politice și culturale prin hotărâri majoritare sau în unanimitate luate, în adunări naționale, prin delegați aleși, având valoare de plebiscit organizate sui generis. Armata Română a avut doar rolul de a ocroti exprimarea liberă a dorinței de unire a românilor într-un stat național.

La principiile naționale și europene ale documentelor Unirii din 1918, votate la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia în primele luni ale anului 1919 au aderat,  în Conferințe proprii, cele mai importante etnii din România Mare: germanii, evreii, armenii, grecii, italienii. Mai puțin ungurii din Transilvania dezbinați și surprinși de evenimente. După 1920, organizați în partide proprii, pătrund individual în Parlamentul de la București, majoritatea încadrându-se în viața statului, beneficiind de aceleași drepturi și obligații ca restul cetățenilor.