În volumul “Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei”, marele Nicolae Densușianu în anul 1880 află că: revoluțiunea lui Horia descoperă “relațiuni contemporane” ce până atunci erau necunoscute mai ales istoricilor străini.

Densușianu intră într-o lume cu totul nouă, necunoscută, din suferințele și faptele părinților noștri. Ele răstoarnă în mod decisiv rătăcirile scriitorilor străini, ce prezentau faptele favorabile Cancelariei austriece.

Densușianu descoperă în bibliotecile din Pesta, Oradea, Cluj și Brașov manuscrise ce conțin cronici ale Țării Românești și Moldovei, unele în limba română, iar altele traduse în limba latină din germană. În biblioteca Universității din Pesta descoperă primul dicționar românesc cu litere latine, descoperă “Manifestul de unire cu biserica Romei” a Mitropolitului românesc din Alba-Iulia, semnat la 7 octombrie 1698. Mai descoperă 38 volume, manuscrise, unul fotografiat, două tablouri vechi, portrete facsimile împreună cu trei copii de pe medalia lui Horia. Harnicul N. Densușianu adună 783 documente numai în legătură cu istoria revoluțiunii lui Horia din anul 1784. El descoperă cumplita tragedie a părții românești din Transilvania care a precedat marea revoluție franceză. Durerea mai mare a lui Densușianu stă în aceea că rolul nobilimii ungurești și administrației străine, la noi la români, a fost jucat de frați! – frați? până la un punct, iar durerea mea, a românului al cărui bunic David Petru a participat la Marea Unire, mergând pe jos prin ploaie și lapoviță la Alba-Iulia, că astăzi, când ar trebui să lucrăm pentru Țară, situația politică a devenit incendiară, în loc să construim, dărâmăm, vindem cu atâta ușurință pământul Țării, tăiem pădurile falnice, vindem pe nimic bogățiile solului. Oare poporului român nu-i sunt de ajuns veacurile de suferință, forțe oculte ne cântă simfonia morții. Conștiința mă îndeamnă să stăvilim acest război româno-român fără principii și atât de păgubos.

Cu toții să fim naționaliști, eminescieni și o să ne meargă mai bine, vom găsi o cale dreaptă. Din cercetarea lui N. Densușianu rezultă că “Poporul român se ridicase în 1784 în contra servituții feudale, nu pentru că ar fi voit să obțină numai o simplă ușurare a sarcinilor iobăgiei, dar fiindcă simțea în inima sa că e născut pentru o soartă mai bună. El dorea pământul de la nobili fiindcă avea cunoștință că a fost odată proprietatea sa, dorea domnia Transilvaniei fiindcă se credea singurul moștenitor legitim al acestei patrii, dorea în fine expulzarea elementului dominant fiindcă numai singuri se consideră națiune legală în Transilvania” (Nicolae Densușianu, Dacia Preistorică, 1913, pag. XXII).

Pe scurt, scrie Densușianu, Revoluțiunea din 1784 voia să distrugă sistemul politic al celor 3 națiuni privilegiate din Transilvania și pe ruinele sale să întemeieze un sistem politic român (Idem, pag. XXIII). Densușianu a vrut să convingă autoritățile austro-ungare, pe nobili și pe posesori, că viața și averile lor sunt în mâna mulțimii, adică a poporului. În urma represiunii barbare a autorităților austro-ungare au rămas mii de morminte cu leșuri românești. Este impresionantă descrierea terorii dezlănțuite împotriva românilor, închiși în beciuri sau martirizați în piețele publice.

Găsim în “Dacia Preistorică” descrise ultimele minute ale martirilor eroi: “barbarii frânseră cu roata pe Cloșca, începând de la picioare către cap, i se deteră cel puțin 20 de lovituri, până-și dete sufletul. Căpitanul Horia trebui să privească cu ochii săi oribila moarte a devotatului său amic, care i-a rămas credincios până la sfârșit. După Cloșca, fu așezat Horia pe eșafod. Cu Horia tratară cu mai multă grație, după o lovitură care-i frânse fluierul drept, îi dădu o lovitură mortală în piept.”

În 28 februarie 1785 pe platoul “La furci” din marginea Albei-Iulii, în fața a mii de țărani români aduși cu sila, conducătorii răscoalei Horia și Cloșca, în prezența și a unui număr de nobili care se adunaseră să asiste la o “sărbătoare princiară”, a avut loc una din cele mai mari barbarii a secolului. Horia, Cloșca și Crișan își sacrifică viața pentru fericirea poporului român. Horia nu a cerut grație împăratului, nu a tremurat în fața ororilor și supliciului, cu un nobil devotament pentru sfințenia cauzei merse pe Golgota despotismului, calități pentru care fu admirat și de adversari. În urma revoluțiunii, “cea mai puternică armă a feudalității fu distrusă”. Desființarea legării de glie a fost cea mai mare și cea mai glorioasă binefacere ce o obținură românii din Transilvania. Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, marile sacrificii ale țăranilor români din Transilvania ne-au adus mai târziu zorile unor zile fericite, lumina sfântă, dreptate absolută pentru neamul românesc, ce fu realizată la 1 Decembrie 1918. Răscoala țărănească de la 1784 a cerut ferm desființarea iobăgiei, împărțirea pământului la țărani, egalitate socială, înlocuirea administrației feudale, dar mai ales s-a cerut Unirea Transilvaniei cu Țara Românească. Strămoșii noștri și-au iubit și apărat Țara. În zilele noastre continuă să se inducă ură în inima poporului român. Versurile de mai jos ne avertizează:

“Da, mai avem câte ceva prin Țară,/ Dar nu se știe cât și până când/ Și nici cum râurile curg afară/ Făcând din unda lor un semn plăpând./ Că România-i gata ca să moară,/ Iar noi trăi-vom despărțiți, plângând.” (G. Ciolcan)

Am avut înaintași vrednici, care au știut să construiască. În România s-au adunat toate frumusețile lumii, Valahia noastră a rămas mereu în picioare, în ciuda hoardelor barbare, care nu de puține ori au trecut și au pustiit. Astăzi unii dintre noi nu-și mai iubesc Țara, este momentul trezirii naționale, să navigăm în spațiul sfânt de simțire românească, căutând adevărul, binele și frumosul, să ne apărăm Țara, mai mult decât viața, să fim dominați de dorința fierbinte de înălțare a neamului românesc, noi ne putem stabili destinul, cu o condiție fundamentală – să ne iubim Țara, limba și neamul românesc. Oare noi, românii, nu ne putem împlini decât prin suferință?

Notă:

Mai marii Europei din Comisia Europeană, care au stăpânit sute de ani Europa și lumea,  după ce ne-au obligat să retragem statul din economie, distrugându-ne industria cu larg concurs intern, vor să dea unor foste țări socialiste lovitura finală. O Europă cu mai multe viteze, noi la periferia Europei, voi aroganții și lacomii lumii, un parcurs cu viteză mai mare este un “proiect” ce impune dreptul puterii și nu puterea dreptului, dominat de pasiunea inegalității. Noi, românii, suntem printre cele mai vechi popoare din Europa. Avem două soluții: să ne apărăm cu demnitate interesul național, propria noastră existență, sau să devenim lotofagi, precum o parte a grecilor antici. Lotofagii erau locuitorii insulei Itaca, care consumau floare de lotus, uitând de unde vin și încotro se îndreaptă, aveau o singură dorință, să îmbuce la nesfârșit această floare a uitării. Marele Ulise, auzind de întâmplare, a poruncit să fie salvați, i-a luat de pe insulă, i-a legat cu funii groase de catargele vasului cu pânzele umflate de vânt, până le-a venit mintea – adică memoria – la loc, s-au trezit până la urmă din marea uitare. Întreb, dacă noi, românii, avem un Ulise să ne salveze? Acum eu doresc să văd mari bărbați de stat nu la “târg de vorbe” și dușmănii, ci la lucrări și fapte mari, pentru a ne salva identitatea, Țara, neamul nostru sfânt românesc. Doamne-ajută!

Memoria este cea mai de seamă avere pe care o putem lăsa moștenire fiilor și nepoților noștri. Această avere nu li se poate răpi. Avem datoria să luptăm pentru o lungă neuitare și pentru ținere de minte a faptelor înaintașilor noștri, creatori de istorie și de destin propriu.