Sub pretextul eliberării creştinilor de sub ocupaţia otomată, Rusia invadează Moldova şi Ţara Românească de mai multe ori, scopul ei final fiind acela de a pregăti baza juridică pentru înlocuirea suzeranităţii otomane cu „protectoratul" rusesc, care ar fi însemnat trecerea acestor teritorii sub conducerea supremă a Moscovei.

Pentru Rusia, Moldova şi Ţara Românească devin o parte componentă a ceea ce s-a numit „chestiunea orientală" adică spaţiul geopolitic, care trebuia controlat de Imperiul rus, după ce se vor elibera de Imperiul otoman. Dacă cineva mai crede că obiectivul şi scopul politicii ruseşti nu a fost şi nu este extinderea teritorială se înşeală amarnic, deoarece nu degeaba a pornit Rusia în marş de peste un veac de pe malurile Niprului doar pentru a se opri pe malurile Prutului, spunea generalul şi diplomatul rus, Kisseller, pe la 1832.

Prima invazie rusească în Moldova are loc la 10 iunie 1711, când trupele conduse de feldmareşalul Seremetiev trec Nistrul şi intră în Moldova sub pretextul că la Bender (Tighina de azi) se află în exil regele Suediei, Carol XII, fiind însă înfrânţi la Stănileşti pe Prut, unde Petru cel Mare era să-şi piardă viaţa. Această invazie are loc în ciuda faptului că la 13 aprilie 1711 principele Dimitrie Cantemir al Moldovei şi ţarul Petru I al Rusiei a încheiat un tratat de alianţă, prin care ruşii recunoşteau Nistrul drept graniţa teritoriilor româneşti.

A doua invazie rusească are loc în iulie 1739, când  ruşii trec Nistrul şi îi înving pe turci (la 28 august 1739) la Stânceşti, cucerind Hotinul şi Iaşul şi ajungând chiar în Valahia până la Câmpina.

A treia invazie rusească are loc în iulie 1768, când Turcia declară război Rusiei, pretextând o violare a frontierei, dar turcii sunt înfrânţii şi ruşii ocupă complet Moldova şi Valahia.

A patra invazie rusească are loc la 24 august 1787, când Moldova şi Vlahia vor deveni, din nou, teatre de operaţii în războiul ruso-turc, ca urmare a încălcării de către Rusia a Tratatului de la Kuciuc-Kainargi (1782), care recunoştea independenţa Crimeii, locuită de turci şi tătari.

A cincea invazie rusească are loc la 29 noiembrie 1806, când ruşii pătrund în Moldova sub pretextul că Turcia a schimbat domnitorul Moldovei (Alexandru Moruzi), astfel că Principatele Române devin, din nou, teatre de operaţiuni între anii 1806-1812. Prin Pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, Rusia primeşte din nou Basarabia de la turci, deşi Turcia nu avea nici un drept să dispună de ţinuturile româneşti.

A şasea invazie rusească are loc în 1828 şi ţine până în 1834, intenţia Rusiei fiind să ajungă la Marea Neagră, apoi la Marea Adriatică şi la Marea Egee. Această campanie a lăsat ţara pradă a trei flageluri în acelaşi timp: foamea, ciuma şi o iarnă grea.

Deşi prin Tratatul de la Adrianopol (1829) s-a convenit părăsirea Moldovei de către ruşi, aceştia rămân aici până în 1834, ca urmare a unui tratat încheiat la Sankt Petersburg, la 29 ianuarie acelaşi an.

A şaptea invazie rusească are loc în 1848, în timpul evenimentelor şi tulburărilor ce începuseră în Moldova şi Ţara Românească, trupele ruso-turce invadând Principatele între 15 şi 25 septembrie 1848, pentru reprimarea mişcării revoluţionare. O convenţie semnată la 13 aprilie 1849 la Balta Liman între ruşi şi turci prevedea menţinerea pe teritoriul Principatelor a unei armate ruso-turce de 35.000 de oameni până în anul 1850. Invazia rusă are loc şi în Transilvania.

A opta invazie rusească are loc la 3 iulie 1853, când ţarul Nicolae I, sub pretextul protecţiei creştinilor din Imperiul Otoman, porunceşte pătrunderea armatelor ruseşti pe teritoriul Principatelor, fără să-i pese de protestele Turciei şi ale puterilor occidentale (Franţa, Austria, Prusia) şi de ultimatumul în cinci puncte dat Rusiei (la 2 decembrie 1854) de către Austria prin cancelarul Meternick, prin care se cerea printre altele, ca protectoratul Rusiei să fie înlocuit cu protectoratul tuturor marilor puteri, renunţarea de către Rusia la protecţia creştinilor ordodocşi şi cedarea acelei părţi din Basarabia, care se învecinează cu Dunărea. Aceste puncte au fost acceptate de Rusia, fiind consfinţite la Congresul de la Paris din 25 februarie 1856. Menţionăm că la acest congres, Franţa propune unirea Principatelor Române, lucru la care Rusia nu s-a opus, cu condiţia organizării unei consultări populare (referendum) în Moldo-Vlahia, dar, bineînţeles nu s-a ţinut de cuvânt scoţând încă o dată în evidenţă neloialitatea şi stilul ei nesincer, viclean.

A noua invazie rusească are loc în 1878, însemnând a doua răpire a Basarabiei. Arătându-se îngrijorată de tulburările din Peninsula Balcanică, care ar putea genera un conflict cu Poarta, Rusia ocupă România la 11 aprilie 1877, dar armata rusească este pur şi simplu zdrobită de turci, astfel că ducele Nicolae cere sprijin principelui Carol I, care punându-se în fruntea oştilor îi înfrânge pe turci, la 14 august 1877. Cu toate aceste, nefiind recunoscută ca stat beligerant (în stare de război), Rusia va menţine ocupate cele trei judeţe din sudul Basarabiei, sub pretextul asigurării căilor de comunicaţie cu noul stat în formare - Bulgaria.

A zecea invazie rusească are loc între anii 1916-1920, când trupele sovietice intră în Basarabia în speranţa că populaţia acestei provincii, alipită la România în 1918 se va revolta împotriva guvernului român, însă manevra a eşuat, în ciuda ordinului dat armatelor revoluţionare sovietice de a porni împotriva guvernului român şi începerea de operaţiuni militare pentru apărarea revoluţiei ruse şi menţinerea stării de război prin conflicte sângeroase, întreţinute de bande organizate venite de la Odesa. Şi acestea în ciuda faptului că România trebuia să lupte alături de Rusia, care a sabotat-o tot timpul, însuşindu-şi muniţia trimisă României de ţările occidentale (Franţa, Anglia, Italia) şi acţionând cu mari întârzieri, lăsând tot greul pe trupele române. De altfel, Rusia voia ca România să nu aibă succese militare, pentru ca revendicările sale după victorie să nu fie satisfăcute.

A unsprezecea invazie sovietică are loc în iunie 1940, când Uniunea Sovietică dă un ultimatul României, ca în 72 de ore, Armata Română să părăsească teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, fără a riposta şi fără mijloacele de transport necesare evacuării armamentului, ceea ce a produs o mare agitaţie în rândul populaţiei civile, care nu ştia ce se petrece, nefiinf informată, astfel că a început exodul spre România, mulţi români basarabeni fiind împuşcaţi fără milă, casele şi bunurile lor fiind confiscate, iar peste 300.000 au fost deportaţi în Siberia. Armata română a fost batjocorită şi umilită în cel mai înalt grad, ceea ce a determinat-o, ca în iunie 1941, când a recucerit teritoriile pierdute în iunie 1940 să se răzbune pentru umilinţele la care a fost supusă.

A douăsprezecea invazie sovietică are loc începând cu anul 1944, când Basarabia şi nordul Bucuvinei sunt, din nou, anexate de URSS. Nordul Bucovinei este făcut cadou Ucrainnei care, se vede treaba, că nu are de gând să o retrocedeze, în ciuda faptului că aceasta nu a fost niciodată, nici o zi teritoriu rusesc. Oare, prin năruirea supraputerii sovietice, România nu mai este în pericol, scapă ea de acest coşmar care a planat asupra ei timp de secole?! Vom trăi şi vom vedea! Dar până atunci ar fi bine să fim mai raţionali, mai cu picioarele pe pământ şi să nu ne „aprindem pipa contra vântului", căci Rusia este şi astăzi un colos militar. România nu scapă de un pericol care a planat asupra ei peste două secole, căci adevăratul obiectiv al politicii externe ruse este recucerirea şi atragerea în sfera ei de influenţă a ţărilor din fostul „lagăr socialist".