Este de reţinut că planurile de campanile al armatei române erau în atenţia puterilor central, după cum şi armata noastră se interesa de cele ale adversarilor potenţiali. Aşa se explică şi faptul că pe frontiera româno-austro-ungară şi în Transilvania erau concentrate, de o parte şi de alta pe cei 1.200 km, importante forţe.

 

Planul de campanile german conceput de Alfred Schliffen (încă în 1905) preconiza un război fulger, dus succesiv pe frontal împotriva Franţei, cu un marş asupra Parisului, înfrângerea adversarului printr-o bătălie nimicitoare în 6 săptămâni, pentru ca apoi să se îndrepte şi să obţină succesul în războiul terestru, prin batălie decisivă, împotriva uriaşei armate ruse, care nu putea să se mobilizeze în acest timp. Austro-Ungaria avea două variante la planul de campanie Maximal Fall şi Minimal Fall de război fulger contra Serbiei şi apoi a Rusiei.

Planul francez, elaborat de generalul Joseph Joffre prevedea o ofensivă puternică în Alasacia-Lorena, susţinută de corpul expediţionar englez, iar planul rus prevedea ofensivă împotriva Germaniei în Prusia orientală şi împotriva Austro-Ungariei, în Galiţia.

Calculele statelor majore din 1914 au fost infirmate de realitatea de pe fronturile războiului. După 2 ani de aprige şi devastatoare confruntări fronturile nu s-au mişcat mai mult de 10 km, cu pierderi umane uriaşi şi succese ale bătăliilor indecise. Fără a face o analiză detaliată a celor mai importante bătălii reliefăm câteva elemente de artă militară utilizate în aceste confruntări şi conceptele strategice noi de folosire în luptă a trupelor.

După campania surprizelor din 1914 au urmat strategii ale epuizării forţelor şi atragerea altor beligeranţi cu scopul răsturnării raporturilor de forţe pe fronturile epuizate. Argumentăm aceste sublinieri cu pierderile de peste 3 milioane de oameni. După 37 de zile de ofensivă trupele germane au ajuns pe Marna având capacitatea de luptă diminuată. În aceste împrejurări, între 23-30 august 1914, s-a dat bătălia decisivă. Miracolul de pe Marna, cum i s-a spus, a îngropat definitiv celebrul război fulger prognozat de Schliffen, germanii fiind siliţi să se retragă. Marşul spre Paris fiind transformat în război de uzură, de durată. Deoarece nici manevra spre mare a nemţilor nu a avut success războiul din câmp a devenit unul de asediu. Stabilizarea fronturilor a rezultat din „îngroparea” trupelor în tranşee, adăposturi consolidate şi fortificaţii pe fronturi continue. De aici au apărut şi noi strategii ale germanilor şi austro-ungarilor de ruperea frontului şi operaţii de mare amploare pe frontal de răsărit, pentru anihilarea capacităţii ofensive a armatei ruse şi scoarerea acesteia din război. Cu toate că a pierdut peste 1.750.000 morţi, răniţi şi dispăruţi, armat rusă, deşi uzată, s-a retras din teritoriile cucerite până pe Nistru, dar nu şi-a pierdut puterea de rezistenţă şi acţiune. Numai că, frontul slăbit de germani în vest, era atacat de francezi pentru a slăbi presiunea asupra Rusiei, astfel încât nu s-au putut disloca prea multe forţe spre răsărit. Ba mai mult, s-a recurs de către aliaţi la strategia periferică, anume deschiderea frontului de sud, partea vulnerabilă a Puterilor Centrale.

Pe teatrul de est s-au desfăşurat operaţii militare de mare amploare care au dus la eşuarea planului german datorită ofensivei Brussilov din Prusia şi din Galiţia, iar după doi ani de succese tactice şi aici războiul a devenit de poziţii. Nici în Balcani primele cuceriri austro-ungare nu au putut fi exploatate şi datorită intervenţiei Italiei în război, cu 37 divizii şi a ofensivei acestora şi deschiderea frontului de sud, cu intervenţia aliaţilor pe frontul de la Salonic. Campania celor doi ani de război nu aducea răsturnări notabile ale raportului de forţe de natură a schimba radical situaţia strategică a Europei, nici pe uscat, nici pe mare şi nici în aer. Din aceste motive angajarea Românie în acest război nimicitor nu putea să aibă decât un singur obiectiv: reîntregirea poporului roman în vatra vechii Dacii.

Într-un schimb de mesaje dintre generalul Joseph Joffre şi generalul Alekseev se sublinia „necesitatea de a se obţine cooperarea armatei române” pe baza unui plan de coordonare a unor acţiuni pe frontal ruso-român, în care să se urmărească ofensiva din Transilvania pentru eliberarea românilor din monarhie. Deşi opiniile franceze erau uşor în dezacord cu concepţia rusească, şeful Marelui Cartier General rus transmitea omologului său francez că aderarea României ar fi de natură a „exercita o influenţă considerabilă asupra evenimentelor următoare” . Aceste considerente au stat la baza tratativelor pentru încheierea Convenţiei Militare, după cum francezii cunoşteau şi acceptase viitoarele frontiere româneşti pretinse aliaţilor. Ce deranja pe ruşi era independenţa de acţiuni ofensive din Transilvania preconizate la intrarea României în război. Situaţia de pe front, din vara anului 1916, a determinat şi intervenţia preşedintelui francez Raymond Poincare, pe lângă ţarul Nicolae al II-lea, pentru urgentarea acordului ruso-român şi acceptarea revendicărilor solicitate, inclusiv în recunoaşterea independenţei de acţiune a armatei. Aşadar românii au fost poftiţi şi aşteptaţi să intre în război pentru a-şi apăra propria lor cauză, într-un context complex, indecis.

Cunoscând aceste realităţi ale „strategiei epuizării” generalul Constantin Hârjeu avea să noteze, în februarie 1916, că războiul început le întrece pe toate de până acum „prin întunderea teritoriilor, pe care se desfăşoară, prin lungimea fronturilor de acţiune, prin numărul ţărilor beligerante, prin efectivele armatelor care luptă, prin cheltuielile fără măsură pe care le provoacă, prin starea armată a ţărilor neutre, prin caracterul special, măreţ şi sălbatic al bătăliilor care se dau pe pământ şi sub pământ, în aer, pe mare şi sub mare, prin mijloace de luptă întrebuinţate de armate, prin nerespectarea convenţiilor internaţionale care regulau legile războiului, prin contribuţia tuturor forţelor materiale şi însufleţite, de care popoarele învrăjbite dispun, prin concepţia legilor speciale ale războiului şi prin caracterul bătăliilor”.

 

O hotărâre în interesul ţării, pe suişul calvarului

Ferdinand I la Consiliul de Coroană - din 14 august 1916 – avea să spună „Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcu când ați numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Prin urmare, ceea ce pregătise cu dibăcie Brătianu prindea contur. La ora 20,45 în aceeaşi zi reprezentantul nostrum la Viena, Edgar Mavrocordat, înmâna declaraţia de război Austro-Ungariei .

Pe 14/15 August 1916 Ferdinand I - adică acum 100 de ani! - avea să decidă soarta României, în fruntea căreia se afla, prin angajarea ei în prima conflagraţie mondială alături de Antanta (Franţa, Anglia, Rusia, Italia, SUA, …). Decizia sa nu a fost una uşoară, dar a fost sigur de reuşita fiindcă „am ştiut să mă înving”. Pentru această faptă şeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand I, l-a renegat public pe regele României şi i-a anulat toate drepturile care le avea ca membru al acelei Case!  Prin această decizie regele se rupea de familia sa, de prietenii de altădată, de întregul trecut. A ridicat din umeri aflând că fratele l-a renegat şi a mers drept pe drumul său de rege al tuturor românilor. Pe suişul calvarului Ferdinand I şi-a asumat rolul dictat de interesele ţării şi de datoria de monarh. Din acel moment a fost mereu printre ostaşi, pe aceea linie a frontului unde operaţiile cereau prezenţa sa, ca un veritabil şef de corp, din curajul căruia a crescut încrederea ţării. Şi în compensaţie, pentru pierderile suferite, Ferdinand a meditat la palatul de la Scroviştea şi a desenat în cele mai mici detalii crucea Ordinul Mihai Viteazul!  A fost, şi a rămas cea mai înaltă distincţie de război, rezervată exclusiv ofiţerilor şi drapelelor de luptă! Ce luptă, ce zbucium era în sufletul suveranului rezultă din convorbirea acestuia cu regina Maria încheiată cu următoarele cuvinte: „voi aveţi să le spuneţi într-o zi cât am suferit”. (Tăcut şi rezervat, Ferdinand I era un vrednic ostaş de front care-şi alegea cu chibzuinţă vorbele, cu o remarcabilă capacitate de muncă. Îşi redacta singur discursurile şi telegramele din corespondenţa personală, cu tact, şi responsabilitate a datoriei.) Crezul de căpetenie al regelui Ferdinand I a fost acela ca „neamul în fruntea căruia se afla să nu piardă prilejul de a-şi asigura dreptul de a trăi netrunchiat şi de sine stătător”.

Dorinţa de unire a tuturor românilor a fost exprimată de rege, dar şi de alte personalităţi culturale şi politice în cei 2 ani de neutralitate. Impresionantă este declaraţia lui Nicolae Filipescu, la 15 februarie 1915: „Când pe tron  s-a urcat Ferdinand, Europa era zguduită de cel mai înfricoşător război din câte sunt pomenite în istorie (..) Eşti trimisul lui Dumnezeu ca să împlineşti visul ţării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: domn al transilvaniei, al Ţării Româneşti şi al Moldovei, aducând pe deasupra  şi podoaba purpurei regale şi într-un suprem avânt de vitejie a neamului vei fi sfinţit ca erou naţional. De aceea mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: Să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”. Se auzea răsunând din ce în ce mai aproape şi mai tare clopotele unirii de la Alba.

Din perspectivă istorică putem spune că influența pe care primul ministru Ionel I.C. Brătianu a avut-o pe lângă rege a fost benefică și era în consonanță cu conștiința națională, după cum sublinia acesta. Emoția era transmisă de la rege la țăran iar sorta fraților de dincolo de Carpați era preocupare la ordinea zilei. Decizia intrării în război a fost salutată de popor, şi de aliaţi, ceea ce a produs un călduros ecou în inima regelui.

Ionel I. C. Brătianu a înclinat decizia Consiliului de Coroană, în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale. De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”. Rezultă şi din această declaraţie, fără echivoc, că realizarea idealului naţional era opţiunea majorităţii românilor.

Notă - Ordinul Mihai Viteazul, instituit prin Înaltul decret regal nr. 2968, din 26 septembrie 1916, reprezentă cea mai înaltă distincţie militară de război destinată răsplătirii faptelor excepţionale de arme ale ofiţerilor români şi a drapelelor de luptă ale unităţilor pe câmpul de luptă. Iniţial ordinal nu a avut un regulament nici modalităţi de acordare, sau purtare, aceasta s-a stabilit prin uz. Deşi prin decretul initial nu fusesera prevăzute şi bunuri materiale pentru cavalerii ordinului, în anul 1927 ei sunt împroprietăriţi cu 25 hectare de teren agricol. Despre cavalerii ordinului în războiul întregirii vezi: Constantin Moşincat, Cronică de marş.