Emanuil Gojdu a făcut parte dintr-o familie macedoromână, această origine dinspre tată fiind confirmată de mai toți biografii săi, după cum se menționează în vol. "Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu" (1802-1870), Maria Berenyi, 2002. O familie care își avea rădăcinile în orașul Moscopole, centru economic și cultural deosebit de bogat și înfloritor, care până în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea a reprezentat cel mai important punct de cultură și civilizație pentru macedoromâni.

 

Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802, la Oradea, fiind cel de-al doilea dintre cei șase fii ai familiei. Emanuil Gojdu și-a petrecut copilăria în orașul natal și a început să învețe carte la școala primară ortodoxă românească din Oradea. A absolvit liceul romano-catolic, în 1820. După absolvirea gimnaziului a continuat studiile la Academia de Drept din Oradea, între anii 1820-1821, și la Academia de Drept din Pojon (Bratislava), 1821-1822, și a continuat la Universitatea din Pesta. Aici, în 1824, a obținut diploma de avocat. În urma obținerii diplomei de avocat, Emanuil Gojdu a intrat ca stagiar în biroul avocatului Vitkovics Mihâly din Budapesta.

În această perioadă, Gojdu a cunoscut o serie de intelectuali români din Pesta, și prin ei a luat cunoștință de aspirațiile culturale ale românilor din imperiu. Tot acum, Emanuil Gojdu l-a cunoscut și a legat o strânsă prietenie cu studentul la drept, Anastasiu Șaguna, viitorul mitropolit al Ardealului.

Mediul cultural și religios în care a trăit i-au conturat lui Emanuil Gojdu, o personalitate profund atașată de interesele națiunii sale, se arată în volumul citat. Emanuil Gojdu se afla printre cei care sprijineau apariția tipăriturilor românești, editate la Buda.

După terminarea stagiului avocațial Emanuil Gojdu și-a deschis un birou propriu de avocat în Budapesta. La scurt timp a devenit o autoritate juridică recunoscută, unul dintre cei mai cunoscuți avocați din capitala Ungariei.

Rechizitoriile, ca și pledoariile sale, erau publicate și propuse ca model studenților de la universitățile din Pesta și Pojon.

Gojdu a fost primul jurist care în 1827 a înlocuit limba latină cu cea maghiară în intentarea acțiunilor judecătorești din Pesta și Buda, asigurându-și prin aceasta un loc aparte în istoria justiției din Ungaria.

 

Mecena românilor ardeleni

În această perioadă, Emanuil Gojdu a ajuns să fie unul din cei mai înstăriți oameni din Pesta. Bun administrator al veniturilor sale, Gojdu a devenit treptat și un mare proprietar. Ca om cu avere îndeplinea multe funcții sociale și publice.

Emanuil Gojdu a fost membru al unor societăți culturale, printre altele a fost și membru fondator al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), societate întemeiată de mitropolitul Andrei Șaguna în 1861, la Sibiu.

În 1832 Emanuil Gojdu s-a căsătorit cu Anastasia Pometa (născut în 1796), fiica negustorului macedoromân Constantin Pometa. După moartea celei dintâi soții, în 1863, s-a căsătorit tot cu o macedoromână din comunitatea din Pesta, Melania Dumcia, fiica directorului de bancă Ignațiu Dumcia. A avut un singur copil, din prima căsătorie, o fetiță, Maria Cornelia, care a murit la vârsta de un an.

În 1861, Emanuil Gojdu, beneficiind de încrederea guvernului maghiar, a fost numit comite suprem (prefect) al comitatului Cara, în Lugoj, această însărcinare aducându-i și calitatea de membru al Casei Magnaților, forul legiuitor superior al parlamentului maghiar.

A revenit în Dieta de la Pesta pe perioada 1865-1868, de această dată în calitate de deputat, reprezentând circumscripția electoral Tinca (Bihor).

 

Fundaţia Gojdu

În 1869, Emanuil Gojdu și-a întocmit testamentul, prin care stabilea ca averea sa să fie administrată de o fundație, care-i va purta numele și din veniturile acesteia să se acorde burse pentru studii. La doar câteva luni de la semnarea acestui testament, la 3 februarie 1870, Emanuil Gojdu s-a stins din viață.

Fundația a fost înființat prin actul testamentar din 4 noiembrie 1869 și a început să funcționeze după moartea întemeietorului. Potrivit prevederilor testamentare, averea lui Gojdu urma să fie administrat de o reprezentanță, compusă din mitropolitul ortodox al Transilvaniei, episcopii ortodocși de la Arad și Caransebeși și din membrii laici. Prima reprezentanță a fost aleasă în 1870, între membrii ei aflându-se și mitropolitul Andrei Șaguna.

Respectând hotărârile testamentare ale lui Gojdu, reprezentanța a acordat burse, începând cu anul 1871. Printre bursierii Fundației Gojdu s-au aflat oamenii de cultură, savanții și oamenii politici, între care: Victor Babeș, Valeriu Braniște, Octavian Goga, Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Virgil Onițiu, Nicolae Zigre, Teodor Neș, Petru Groza, Constantin Daicoviciu și alții.

 

În vremurile noastre

În 1996, din inițiativa ierarhilor ortodocși din Mitropolia Ardealului și Mitropolia Banatului (instituțiile împuternicite să gestioneze activitatea și patrimoniul) și cu sprijinul mitropolitului Antonie Plămădeală, Fundația Gojdu și-a reluat activitatea, având sediul la Sibiu.

Moștenirea lăsată de Emanuil Gojdu a rămas și acum să fie administrată de fundația înființată la Sibiu, în 1996. La această situație s-a ajuns după respingerea în Parlament a unui acord de înființare a unei noi fundații Gojdu. Acordul, semnat la București, la 20 octombrie 2005, între Guvernul României și Guvernul Ungariei, prevedea înființarea Fundației Publice Româno-Ungare "Gojdu", cu sediul la Budapesta, a cărei înființare și funcționare ar fi trebuit să se facă potrivit legislației maghiare.

În martie 2008, Senatul a respins Ordonanța de Urgență a Guvernului pentru ratificarea acordului dintre Guvernul României și cel al Ungariei privind înființarea Fundației Publice Româno-Ungare "Gojdu". Senatul s-a raliat, astfel, punctului de vedere adoptat de Camera Deputaților și de Biserica Ortodoxă Română, iar singura fundație recunoscută a rămas cea de la Sibiu.

 

Un litigiu nerezolvat de aproape un secol - Testamentul Gojdu

 

Simţindu-şi sfârşitul aproape, la 4 noiembrie 1869 Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul prin care lăsa o avere colosală compusă din bani, acţiuni, clădiri şi opere de artă către românii de aceeaşi religie cu el.

 

„Întreaga averea mea o las în întregul ei acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă (...) tinerilor români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor.”

Cu limbă de moarte lăsa ca averea să-i fie administrată şi sporită prin intermediul unei Fundaţii care să-i poarte numele, prin acelaşi act numind drept administratori ai averii dăruite pe reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, prin Mitropolia Ardealului.

Cariera de avocat, o căsătorie reuşită şi din punct de vedere material, priceperea în afaceri i-a asigurat bunăstarea materială, la 30 de ani fiind deja un om bogat. Devine proprietarul a două mori cu abur în Ungaria, face diferite plasamente financiare inspirate la societăţi financiare şi bancare. În 1832, cu preţul a 30.000 de florini, cumpără casa lui Wilhelm Sebastian de pe strada Király din Pesta, în 1854 construindu-şi un şir întreg de imobile cu apartamente şi magazine, cunoscute sub numele de „Curţile Gojdu” (Gojdu-udvar). Deşi nu s-a făcut o analiză temeinică a averii lăsate, astăzi se apreciază că moştenirea sa, aflată acum pe teritoriul Ungariei, este de aproximativ două miliarde de euro.

Fundatia Gojdu a fost înfiinţată de mitropolitul Andrei Şaguna şi a funcţionat timp de 50 de ani de la moartea lui Gojdu, între 1870-1920. În 1920, încălcând Tratatul de la Trianon - care obliga Ungaria să cedeze moştenirea Gojdu către Biserica Ordodoxă Română - statul ungar blochează conturile fundaţiei şi interzice funcţionarea ei. Averea Fundaţiei Gojdu a fost evaluată în acea perioadă la peste 2,2 milioane de pengo (fosta unitate monetară în Ungaria între anii 1927 şi 1946). După tratative îndelungate, în 1937 se incheie „Acordul definitiv privind problema Fundaţiei Gojdu” între România şi Ungaria prin care statul ungar se obliga să predea României „întreg patrimoniul Fundaţiei Gojdu care se găseşte pe teritoriul Ungariei cu toate drepturile şi obligaţiile aferente şi aceasta pentru ca zisul patrimoniu să fie pus la dispoziţia organului reprezentând Fundaţiunea, în acordul cu scopul urmărit prin actul de fundaţie. În urma stipulaţiunilor Acordului de faţă, Fundaţiunea Gojdu încetează să existe ca fundaţiune ungară”. Acordul nu a fost pus în aplicare niciodată de partea ungară, iar al doilea Război Mondial a stopat orice alt demers. În timpul negocierilor pentru semnarea Păcii de la Paris din 10 februarie 1947, Guvernul român a redeschis problema retrocedării bunurilor Fundaţiei Gojdu, fără succes însă. În 1952, regimul comunist din Ungaria a naţionalizat bunurile Fundaţiei, în mod ilegal însă deoarece, potrivit legilor ungureşti de atunci, nu puteau fi naţionalizate bunurile care aparţineau altor state. Conflictul diplomatic între România şi Ungaria a fost arbitrat de URSS care a forţat partea română să renunţe la orice pretenţii.