Mă numesc Olah Alexandru şi locuiesc în municipiul Oradea, pe strada Pasteur, nr. 95. Sunt pensionar din anul 1985. Am lucrat ca şofer de cursă lungă, în cadrul întreprinderii IRTA Oradea. Ca muncitor şi salariat, mi-am achitat în mod conştiincios datoriile faţă de Casa de Pensii, precum şi celelalte obligaţii faţă de stat, pe care le are orice cetăţean al acestei ţări. Pot afirma, cu mare bucurie şi satisfacţie, că, deşi eram tânăr şi nu credeam că voi avea nevoie vreodată de un spital, am contribuit financiar la construcţia Spitalului Judeţean din localitatea noastră. Am pus şi eu, astfel, o cărămidă, cum se spune, la acest edificiu destinat vindecării atâtor suferinţe fizice şi psihice - spitalul creştea sub ochii mei. Eram chiar martorul multor ezitări înaintea punerii fundaţiei. Mai ştiu că, atunci când se constatase rezistenţa slabă a terenului, o doamnă ingineră şi-a asumat garanţia viitoarei construcţii, a încasat nişte sume deloc neglijabile şi s-a pierdut în ceaţa Americii. Dar mai ştiu ceva, şi anume că inginerii noştri români, competenţi şi curajoşi, şi-au luat pe umeri această sarcină grea. Ei au asigurat fundaţia cu imenşi stâlpi de beton, fabricaţi în zona industrială a oraşului, şi aşa se face că frumosul spital dăinuie în toată splendoarea lui. Am 78 de ani şi sufăr de diabet zaharat de la vârsta pensionării. Cine nu a gustat din amărăciunea acestei suferinţe nu-şi poate imagina cât de crâncenă şi de derutantă este dependenţa de acel "stilou" purtător de insulină - emblema vieţii unui om care stă în permanenţă sub ameninţarea sabiei lui Damocles. Locuiesc în preajma Spitalului Judeţean şi, atunci când mă simt în nesiguranţă, apelez la serviciile medicale ale Secţiei de Boli Interne şi Diabet, nr. 3. Vreau, pe această cale, să spun concetăţenilor mei, precum şi tuturor celor cărora le cade în mână ziarul la care mă adresez, că aceşti "îngeri" în halate albe au dat şi dau în permanenţă dovadă de o aleasă probitate morală şi îşi respectă deontologia profesională. Sunt conştient că, în conjunctura actuală, când Ţara se confruntă cu mari lipsuri financiare, nici acest spital nu poate face excepţie. Totuşi, de multe ori, mă întreb: cum se descurcă aceşti oameni în alb, oameni ai lui Dumnezeu, încât reuşesc să acorde asistenţă medicală ireproşabilă şi chiar oferă o hrană la care nu mă aşteptam. N-aş vrea să fiu înţeles greşit dacă, în entuziasmul şi satisfacţia mea sufletească, voi cita câteva nume. Şeful secţiei la care am fost internat de mai multe ori este domnul doctor Popa V. Amorin, conf. univ. dr., medic primar interne, diabetolog, doctor în medicină. Este un om de o rară sensibilitate, care îşi lasă grijile personale la poarta spitalului şi apare în faţa bolnavilor cu o jovialitate nedisimulată, un zâmbet sincer, credibil, o aplecare spre cel care suferă, folosind o măiastră artă a conversaţiei, împletită cu specificul locului şi al momentului. Deşi este prins în "mrejele" înaltelor preocupări personale şi ştiinţifice, deşi trebuie să se "aplece" şi asupra problemelor familiei sale, nu lasă niciodată impresia unui om grăbit, plictisit, nervos, nici nu lasă să se creeze un vid între dânsul şi pacient. Nu ştiu câte zile voi mai avea. Îi mulţumesc, pe această cale, acestui OM şi aş vrea să ştie că are în mine, şi nu numai, un prieten adevărat. Mă rog lui Dumnezeu, neîncetat, pentru sănătatea dumnealui şi a familiei sale. Tot cu acest prilej, doresc să mulţumesc pentru atenţia, de multe ori copleşitoare, pe care mi-au acordat-o doamnele: dr. Brisc Cristina, medic specialist internist, dr. Donica Sofia, medic specialist neurolog, dr. Paşcondea Simona, rezident Interne I, asistentele Popârlea Luciana, Albuţ Rodica, Cion Monica, Bitiş Alina, Pop Alina, Tarce Florica, precum şi întregului personal auxiliar. Toţi m-au îngrijit şi ocrotit ca pe propriul lor tată. Am scris aceste rânduri din prea-plinul inimii mele, care este destul de bolnavă, cu conştiinţa că mi-am împlinit o datorie de suflet. Vă mulţumesc, Doamnelor şi Domnilor doctori şi asistente medicale, care m-aţi îngrijit cu atâta simţ de răspundere. Nu aş fi vrut să plec în "lumea umbrelor" cu senzaţia unei conştiinţe neîmplinite. Doamnelor şi Domnilor, ostenitori în Redacţia ziarului "Crişana", vă rămân veşnic îndatorat pentru gestul nobil de a-mi accepta modestele mele rânduri, dorindu-vă sănătate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor. Cu multă stimă şi respect,