Galonatul antrenor de handbal Gheorghe Ionescu a împlinit ieri 75 de ani. Momentul aniversar l-a găsit chiar la Oradea, oraş de care se simte foarte ataşat din 1979, de când a venit prima oară antrenor aici. Înainte de a pleca spre Timişoara şi de acolo spre Belgia, unde locuieşte alături de fiul său, "Gigi" Ionescu a acceptat să vorbească, evident, despre handbal. Echipele naţionale masculine şi feminine ale României, CSM Oradea, dar şi situaţia de ansamblu a handbalului românesc  au fost principalele subiecte de discuţie la întâlnirea de la Hotel Continental.

 

"Nu vreau să mor în pat, ci pe bancă"

- Ce-şi doreşte antrenorul emerit Gheorghe Ionescu la împlinirea acestei frumoase vârste?

- În primul rând, sănătate, pentru că în ultimii trei ani am avut parte de câteva încercări grele din acest punct de vedere. Am suferit o operaţie pe cord deschis, fiindu-mi montate trei by-passuri; una de extirpare a cancerului la prostată, intervenţii chirurgicale la ambii ochi, iar în curând urmează să mă operez la şold, în SUA,  pentru că sufăr de coxartroză. Sunt fericit că Dumnezeu m-a ajutat să ating vârsta de 75 de ani, dar m-aş bucura şi mai mult dacă aş ajunge să bifez şi un ciclu olimpic, că poate aşa aş reveni în sistem.

- N-aţi renunţat la ideea de a mai antrena?

- Nici vorbă, chiar dacă în ultimii trei ani am ieşit din circuit. Am stat o perioadă la fiica mea, în California, dar acolo nu se prea joacă handbal nici măcar la nivel de colegiu. Ulterior am plecat în Belgia şi am încercat să antrenez o echipă mai mică, aflată, însă, la nivel de amatorism pur şi am renunţat. Aşa că, dacă-mi rezolv problemele de sănătate, mă apuc din nou de handbal. Am mai spus-o şi cu alte ocazii. Nu vreau să mor în pat, ci pe bancă.

 

S-ar implica în handbalul orădean

- Sunteţi conectat la realitatea din handbalul orădean?

- Îmi pare rău că acest oraş nu are o echipă în elita handbalului românesc. La Oradea am avut satisfacţii ca la Mureşul Târgu Mureş sau Oltchim Râmnicu Vâlcea, echipe cu care am câştigat campionatul naţional şi cupa. La Oradea m-am simţit fantastic. Aici am avut mulţi prieteni care m-au sprijinit enorm, precum domunul Nicoară, fostul şef al trustului de construcţii, Ilie Botiş, care mă detensiona la nişte partide grozave de pescuit, Ioan Chivari, cu care mă relaxam la jocul de cruce, Andrei Pop, Stelică Pop, Titu Dobrin, Lică Verigoi, Vlad Ionescu, Perţache, Mitică Giura şi alţii. Am plâns când am venit, plâng când plec. Aş avea puterea să promit că în clipa în care mă voi reface voi veni la Oradea să-l ajut pe Sebi Tudor să readucem echipa de handbal în prim-planul handbalului românesc. Cu puterea mea de convingere, aş determina mulţi oameni să vină lângă noi.

Oamenii trebuie să înţeleagă că handbalul este un fenomen social. E groaznic să ai dreptul să promovezi în prima ligă şi să fii nevoit să rămâi pe loc, aşa cum s-a întâmplat cu CSM Oradea.

 

- Atât la masculin, cât şi la feminin se mizează mult pe jucători străini în campionatul intern. Ce părere aveţi despre acest fapt?

- Nu este deloc benefic pentru echipa naţională. Ne vom duce pe tobogan, dacă nu vom limita numărul străinilor. Jucătoare tinere, talentate, nu pot juca la echipa de club din cauza unor mercenare care iau o căruţă de bani. Ca să fie competitivă la naţională, o jucătoare trebuie să evolueze cel puţin 50 de minute pe meci la echipa de club. Or, când joci câteva minute ce pretenţii să mai avem? Până şi echipe din coada clasamentului aduc jucătoare străine. De ce? Mai ales că unele nici nu se salvează de la retrogradare.

- Şi la nivelul băncii tehnice au apărut tot mai mulţi antrenori străini...

- Un alt lucru care mă deranjează. Nu cred că au dispărut antrenorii români. Handbalul românesc a făcut istorie cu antrenori români. Dă-mi şi mie CSM Bucureşti şi vă garantez că fac tot atât cât actuala antrenoare din străinătate. Comunicarea dintre antrenorii străini şi jucători este foarte grea. Să nu-mi spună cineva că toate cunosc limba engleză. Dar pe mine mă mai doare şi un alt aspect.

- Care ar fi acela?

- Pregătim foarte puţin echipa naţională. Atât la feminin, cât şi la masculin, avem antrenori străini (n.r. Martin Ambros la fete, Javier Pascual Fuertes la băieţi), care activează şi la echipe de club. La noi vin să antreneze între două week-endu-uri. Semnează contract pe patru ani şi ei antrenează vreo patru luni...

- La ultima ediţie a Campionatului Mondial feminin, România a ocupat doar locul 10. Aceasta e valoarea echipei noastre?

- Nu se poate să ocupi acest loc cu cea mai valoroasă jucătoare din lume, Cristina Neagu. Reconstrucţia echipei s-a făcut prea masiv. Trebuie făcută treptat-treptat, nu în bloc. Mă duceam în genunchi la Paula Ungureanu, Oana Manea, Laura Chhiper să le rog să mai continue la naţională şi vă spun că ar fi acceptat.

- Naţionala masculină a participat la un CM în 2011. Acum are şansa de a ajunge la turneul final dacă trece de Macedonia. Există şanse de calificare?

- Mi-aş dori nespus să ne calificăm, dar va fi foarte greu. Am ajuns să ne fie frică de Insulele Feroe, Italia sau Ucraina, cu care ne-am confruntat la turneul de calificare. Macedonia este o prezenţă constantă la turneele finale şi are experienţa meciurilor importante. Noi suntem departe de ceea ce s-a jucat la Europene, dar aceşti băieţi tineri au ambiţia de a demonstra că au şi ei valoare. Îmi place foarte mult interul dreapta Demis Grigoraş, care practic trage echipa după el. 

- Mulţumesc pentru amabilitate şi La mulţi ani cu sănătate în slujba handbalului!

Carte de vizită

Gheorghe Ionescu

Născut la 31 ianuarie 1943, la Bucureşti

* A antrenat la nivel de echipe de club Şcoala nr. 3 Bucureşti, Minaur Baia Mare, Constructorul Baia Mare, Constructorul Oradea (locul 5 în Liga Naţionalaă în 1986), Mureşul Târgu Mureş (un campionat şi o cupă plus Cupa IHF), Oltchim Râmnicu Vâlcea (a câştigat patru campionate şi trei cupe, dublu semifinalist în Cupa Campionilor Europeni), Doja Debrecen, Hapoel Rishon, Nata Dugoşevic, Kefalovrisos, Steaua Bucureşti, CSM Ploieşti, precum şi naţionalele României (locul 7 la CM din 1995), Siriei (campioană mondială militară în 2001), Congo (locul 2 la Cupa Africii).