Un preot tânăr, cu reverendă, cruce pectorală și părul prins în coadă se află în mijlocul unui grup de copii, fete și băieți; are mingea la picior și explică micilor fotbaliști regulamentul jocului. Terenul este un loc de joacă amenajat lângă zidurile mănăstirii de maici “Nicolo-Solbinskii” din Rusia.

Bucuria jocului...

Tânărul cleric amenajează două porți și se încinge un joc în toată regula. Reverenda nu-l împiedică să se miște cu dezinvoltură, are o tehnică de invidiat și marchează goluri spectaculoase, spre deliciul micuților și al fetiței lui de doi ani, pe care o ține în brațe.

La marginea terenului, un preot mai în vârstă, cu barba căruntă, are lângă el o fetiță cu o carte deschisă în mână. Când ea se oprește din citit, privirile preotului cad pe carte, urmează câteva explicații scurte, după care lectura continuă.

Lacul din curtea mănăstirii este și casă pentru două lebede. Malul acestuia este pista de alergare pentru un grup de fete de la ”priut”, orfelinatul mănăstirii care găzduiește 60 de fete din familii monoparentale sau copii orfani. Alergarea este urmată de gimnastică și exerciții din școala alergării și săriturii. Doamna profesoară (prepadavatelnița) încheie ora de sport cu un joc, care le antrenează pe toate în efort. Însă pe primul plan este bucuria jocului.

Pe terenul de joacă de pe teritoriul mănăstirii mulțime de copii, fetele de școală, dar și micuții de la detskii sad, grădinița mănăstirii. Pentru ei sunt ”deadea Fedea”. La ruși, Teodor e Feodor, iar diminutivul este Fedea. Mă prind și eu în jocul lor. Au și corzi de sărit. Mândria nu-mi dă pace și le arăt că se poate sări coarda și la 60 de ani.

Aparatele de joacă au mare căutare, sunt și multe biciclete, iar alături, pe platoul de lânga pădurea nesfârșită, un grup înalță zmee, activitate care solicită mult efort din partea copiilor. Profesoara este alături de ele, le antrenează și în câteva jocuri care le solicită fizic destul de mult. Periodic fac pauză pentru a se odihni, timp în care o măicuță le citește un text duhovnicesc. Nici un copil nu are telefon mobil.

Fără televizor, internet și telefon

La 200 de kilometri de Moscova, în micul sat Solba, înconjurată de păduri de mesteceni și pini, se află mănăstirea de maici închinată Sfântului Ierarh Nicolae. Stareța mănăstirii, „matușca” Ierotiida, originară din Republica Moldova, are în ascultare 60 de surori și măicuțe.  Aici am stat aproape trei luni, înconjurați cu multă căldură și ospitalitate de obștea mănăstirii. Fără televizor, internet și telefon. Însă “nu este alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților”, de la cronicarul Miron Costin cetire.  

Motivul șederii noastre a fost unul simplu: am fost să ne ținem în brațe nepoții… Nicolae, de un an și jumătate, și Serghei, de trei luni, s-au născut în patria lui Putin, pentru că tatăl lor, teolog, a hotărât să-și facă teza de doctorat în limba lui Pușkin.

60 de fete cu vârste între 2 și 16 ani sunt crescute și educate la grădinița și școala mănăstirii. Învață să cânte la un instrument, să picteze, să lucreze ceramica, elemente de coregrafie. Cele mari au grijă de cele mai mici. În timpul slujbelor au o uniformă deosebită, alb cu albastru, ocupă un loc anume în biserică și alcătuiesc al doilea cor pe lângă cel al maicilor. Periodic vin artiști bucătari renumiți din Moscova care le învață arta culinară. Un mare balerin, artist al poporului de la ”Balșoi”, Teatrul Mare din capitala Rusiei, le-a susținut un sejur de două săptămâni în Italia, la Bari, și au susținut spectacole în mai multe orașe. Orașul Bari găzduiește de 931 de ani moaștele Sfântului Ierarh Nicolae.

Pe lângă terenul de joacă, s-a amenajat pentru copii, dar și pentru muncitorii care lucrează la mănăstire un teren de sport polivalent pe suprafață sintetică în aer liber și un teren acoperit cu balon cu aer cald pentru sezonul rece.

Monahia Marta este o femeie tânără plină de un optimism molipsitor. Știe românește, este și ea basarabeancă. Nu mă pot abține și îi spun aș putea să fac cursuri de tenis cu copiii la baza sportivă. Maica se uită la mine și-mi spune: “Dar și eu aș dori să învăț să joc!”  

 Se construiește mult. În 2019 se împlinesc 500 de ani de atestare documentară a mănăstirii. Mulți dintre cei care lucrează aici în construcții sunt români din Ucraina.  Suntem invitați la ei de câteva ori. Sunt oameni foarte generoși și de o mare căldură sufletească.

Lângă zidul mănăstirii este un izvor tămăduitor. Apa este rece, circa 6 grade Celsius. Eu cred în puterea vindecătoare a apei. Îmi las la intrare pantofii și intru cu emoție și încredere în încăperea unde se coboară pe o scară în apa limpede. Pe perete este icoana Sfinților Cuvioși Teodosie și Antonie de la Lavra Pecerska, patronii spirituali ai izvorului vindecător. Mă cufund de trei ori în apă după ce îmi fac semnul Sfintei Cruci. 

Îl duc pe Nicolae deseori să se împărtășească, împreună cu copiii de la ”detskii sad”. Preoții îl cunosc, îi cunoaște și el. Uneori, la praznice vine să oficieze slujba episcopul Teodosie, originar din Republica Moldova. După Sfânta Liturghie sunt cu Nicolae în brațe în fața Sfântului Potir pentru a primi Sfânta Împărtășanie de la vlădica. Însă Nicolae ține gura închisă. Atunci, în acea mare slavă de credincioși se aude clar vocea fermă a preasfințitului Teodosie: „Deschide gura, mă!”.

 Duminica, la finalul Sfintei Liturghii, se înconjoară mănăstirea, iar credincioșii sunt invitați la masă la trapeză. După ce preotul binecuvântează bucatele, ca la orice mănăstire, în timpul mesei, o monahie citește din Viețile Sfinților.

 P.S. Când am plecat spre Rusia eram parcă sleit de puteri și plin de frici. La întoarcere, m-am simțit, cu mila Domnului, mai puternic și optimist.