Intoleranţă şi crimă - Golgota sătmăreană (1940-1944) de Ioan Corneanu şi Vasile Moiş Prezentam, într-un număr recent al cotidianului nostru, o carte intitulată "Golgota Transilvaniei", apărută în urmă cu doi ani, al cărei autor era un scriitor maghiar din Ardeal. De această dată, aducem în faşa cititorilor o apariţie editorială recentă - Intoleranţă şi crimă - Golgota sătmăreană (1940-1944), de Ioan Corneanu şi Vasile Moiş (Ed. "Solstiţiu", Satu Mare, 2003). Autorii dedică această carte "românilor şi evreilor din judeţul Satu Mare, victime ale bestialităţilor comise de Ungaria horthystă, în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940." Într-un Argumentum, prof. univ. dr. Gh. Buzatu subliniază: "În baza unei literaturi solide, autorii surprind evoluţiile/ involuţiile unui teritoriu mustind de istorie, la orice pas şi în orice timp. (...) Cititorul se află în faţa unei cărţi solide, bine compartimentată, beneficiind de ultimele concluzii ale studiilor istorice de specialitate, scrisă cu pasiune şi încredere în drepturile şi destinul poporului român." La rândul lor, autorii ţin să releve că "prezenta lucrare se doreşte a fi o lucrare în premieră, privind impactul Diktatelor şi asupra judeţului Satu Mare, şi, în mod special, a dramelor românilor sătmăreni în perioada anilor 1940-1944. Acest lucru va da posibilitate specialiştilor, şi nu numai, să cunoască documente inedite, privind opresiunea cea mai dură cu putinţă din partea horthysmului, care, cu sprijin extern, ne-a răpit vremelnic Nord-Vestul ţării: ?Transilvania - Inima României Eterne?, din care au făcut parte şi ţinuturile sătmărene". Autorii fixează, într-un prim capitol, configuraţia judeţului Satu Mare în istoriografia română, după care sunt "radiografiate" diktatele sovietic şi nazisto-fascist, din iunie şi respectiv august 1940, un alt capitol având în vedere ocupaţia horthystă în judeţul Satu Mare, alte capitole urmărind eliberarea Sătmarului de sub ocupaţia ungurească samavolnică, iar ultimul capitol prezintă evenimentele de după eliberarea naţională. Autorii acestei cărţi s-au achitat cu probitate şi competenţă de misia ce şi-au asumat-o, restituind contemporaneităţii - dar şi, desigur, posterităţii - fapte, întâmplări, evenimente care zvâcnesc din documentele acelor vremuri ca nişte inimi sfâşiate, încât atrocităţile comise de horthyşti asupra populaţiei româneşti a Sătmarului oripilează cititorul, îl pune în faţa unor realităţi în stare a înfiora până şi pietrele, ori praful drumului. Cine citeşte aceste mărturii zguduitoare stă ţintuit locului, ochi în ochi, poate, cu stafia incredibilului! Cine poate ierta aşa ceva, să ierte, - dacă şi Dumnezeu iartă monştrii şi bestiile -, dar să nu uite, în veacul vecilor, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple nici după al zecelea război mondial! Iată ce putem citi la pagina 159: "În noaptea de 5-6 septembrie 1940, la intrarea armatei horthyste în comuna Medieşul Aurit, trei jandarmi şi cinci civili din ?Garda Zdrenţăroşilor? s-au prezentat la casa primarului Gheorghe Petriceanu, l-au ridicat şi apoi l-au bătut până şi-a pierdut cunoştinţa. Toată această scenă bestială s-a desfăşurat în faţa bisericii româneşti. Apoi l-au târât până la marginea comunei, aici l-au dezbrăcat la pielea goală, apoi l-au castrat, apoi cu baionetele i-au tăiat ambele mâini şi picioare, apoi i-au scos ochii, i-au tăiat gâtul, iar pe locul tăieturii i-au fost introduse cu baioneta cârpe. După un asemenea supliciu, criminalii, văzând că victima nu mai mişcă, i-au tras trei gloanţe în cap şi în torace, apoi au aruncat-o în şanţ." Veţi zice, poate că nu trebuia să citez acest pasaj care scormoneşte în jarul negru, mirosind a sânge închegat şi urlete de români schingiuiţi. Nu ştiu dacă Dumnezeu "dăduse" un cer înnorat, să nu vadă cele de mai sus. Poate că nu. Oare ce-ar fi avut de spus?! N-a mişcat un deget... Noi zicem, acum, doar atât: Nu uitaţi niciodată, români!!! Cu iertatul se ocupă Dumnezeu...