Criza din învăţământ care a lăsat goale, în această săptămână, sălile de clasă şi amfiteatrele universităţilor a fost declanşată în urmă cu aproape o lună de însuşi ministrul Educaţiei şi Cercetării, Mircea Miclea, care a preferat să renunţe la fotoliul ministerial decât să accepte încă un an de sărăcie şi lipsuri în învăţământ. Educaţia trebuie să obţină minimum cinci la sută din PIB, în condiţiile în care media europeană este de 5,22 la sută, iar a ţărilor care au intrat de curând în Uniunea Europeană este de 5,31 la sută. Deşi, pentru 2006, s-a obţinut o creştere substanţială pentru cercetare, bugetul pentru învăţământ nu a depăşit nivelul anului anterior, fiind chiar mai redus. În România, se înregistrează nivelul cel mai scăzut al cheltuielilor pentru educaţie ca procent din PIB, comparativ cu ţările membre ale Uniunii Europene sau în curs de aderare, preciza ministrul demisionar, într-un raport privind starea sistemului naţional de învăţământ, înaintat Parlamentului. Potrivit raportului, media cheltuielilor în noile state admise în UE este de 5,31 la sută. În România, alocaţia este între trei şi patru la sută din PIB, în funcţie de includerea sau neincluderea în buget a fondurilor de garantare pentru împrumuturile externe care, de fapt, sunt bani în contul Ministerului Finanţelor Publice şi nu sunt în mod efectiv folosiţi pentru educaţie, potrivit aceluiaşi document. De la infrastructură şi dotări materiale şi până la motivarea financiară şi formarea personalului din sistem, numeroase probleme sunt rezolvate parţial sau amânate pentru următorul an bugetar. Pornind de la această stare de fapt, atât specialiştii, cât şi opinia publică reclamă subfinanţarea sistemului de educaţie, solicitând creşterea nivelului resurselor financiare alocate de la bugetul de stat. Ministrul Educaţiei a sperat ca, prin demisia lui, învăţământul să primească mai mulţi bani. "Preţul" demisiei a însemnat un plus de numai 180 de milioane de lei (1.800 de miliarde de lei vechi) la bugetul educaţiei, dar nici cu această suplimetare de fonduri bugetul educaţiei nu a reuşit să ajungă la şase la sută din PIB, în 2006, aşa cum prevede Legea învăţământului. La puţin timp după demisia lui Miclea, au început protestele sindicale. Grevă de avertisment, marş, miting şi, de luni, grevă generală pe termen nelimitat. Este, de fapt, cea mai mare şi cea mai solidară grevă din educaţie. Încă de la primele anunţuri privind iminenţa unei greve în învăţământul preuniversitar, acestora li s-au alăturat cadrele didactice universitare, iar studenţii le-au urmat exemplul. Pentru că, în fond, lipsa banilor pentru educaţie se reflectă nu numai în salariile mici ale cadrelor didactice, personalului tehnic sau administrativ. Sărăcia face ca în multe şcoli să nu fie căldură sau apă curentă. Laboratoarele sunt lipsite de cele mai simple echipamente, iar bibliotecile au devenit mai mult loc de recreere decât de studiu, întrucât cele câteva cărţi rupte rămase pe rafturi nu mai interesează pe nimeni. Toate acestea au făcut ca peste 300.000 de oameni, reprezentând cea mai mare pondere în sectorul bugetar sau, luând în calcul cei peste şapte milioane de elevi şi studenţi, adică aproximativ o treime din populaţia României, să fie afectaţi de protest. Aceşti oameni şi-au asumat declanşarea grevei şi consecinţele ei pentru că nu mai vor să accepte subfinanţarea învăţământului şi încălcarea legii prin acordarea unui procent mai mic decât cel prevăzut de lege, susţine Cătălin Croitoru, preşedintele Federaţiei Educaţiei Naţionale (FEN), care apreciază că pasivitatea executivului frizează iresponsabilitatea. Conflictul dintre cadrele didactice, studenţi şi autorităţi s-ar putea finaliza prin semnarea unui protocol care, măcar pentru moment, să aducă pacea în sistem. Căci fără o reformă şi o finanţare reală în educaţie este greu de sperat într-o pace pe termen nelimitat.