Strânși în jurul ghidei noastre, o fată drăguță cu semnul tatuat de cheia sol sub urechea dreaptă și care vorbește o engleză fără accent, aflăm că biserica Hagia Sofia, având o lungime de 77 metri și o lățime de 71,20 metri și cu o înălțime de 55,60 metri, nu este, totuși, cea mai mare biserică din lume. Hagia Sofia pe care o vizităm acum este a patra biserică din lume în privința mărimii, după Catedrala Sfântului Petru din Roma, după Domul din Milano și Catedrala Sfântul Paul din Londra. Dar ea atrage prin istoria sa deosebit de frământată și de impactul ei major în istoria Imperiului Roman de Răsărit. Biserica a avut același nume constant de-a lungul istoriei sale proprii, Biserica Înțelepciunii Divine, în ciuda faptului că oamenii din Constantinopol nu au prea dat dovadă de înțelepciune în privința tratamentului pe care I l-au aplicat. Constantin cel Mare a construit prima biserică care a fost incendiată chiar de creștinii din Constantinopol 325-404, apoi împăratul Teodosie al II-lea a reconstruit-o în anul 415, dar din nou biserica a fost distrusă de către credincioși în timpul revoltei cu numele de NIKA din anul 532. Așadar, înainte de Iustinian, această biserică construită de Constantin cel Mare, bineînțeles, în altă formă și mărime, mai modestă, a ars în întregime din cauza susținătorilor lui Ioan Hrisostomul. Ce se întâmplase?  În jurul anului 500, Constantinopolul devenise o cetate primejdioasă și nestatornică, din cauza supraaglomerării, a mutării capitalei de la Roma pe malul Bosforului de către împăratul Constantin cel Mare, care a întemeiat noua cetate în anul 330, anul în care se nasc, parcă nu întâmplător, sfinții Vasile cel Mare și Grigore din Nazians, care au avut o importanță deosebită în destinul religios al noii capitale. La un secol după căderea Bizanțului, bibliotecile regilor, ducilor și cardinalilor europeni erau pline de manuscrise în limba greacă copiate de scribii bizantini. Unul dintre manuscrise este Codex Vaticanus Graecus 156, păstrat și azi în Biblioteca Vaticanului de la Roma, dar accesul la el a rămas, din păcate, aproape imposibil (apud Bizanț - o lume pierdută, autor Jonathan Harris, 2015).  Manuscrisul datează din secolul al X-lea  și este o copie târzie a unei relatări istorice scrise în grecește la aproape 500 de ani de la nașterea lui Iisus Hristos. Autorul manuscrisului este un anume Zosimus, un oficial obscur despre care nu se mai știe aproape nimic, dar acesta este un martor cheie al marii treceri de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin. Zosimus este un martor al părții care a pierdut, deci a gloriei de altădată a Romei, relatarea sa cuprinde istoria Bizanțului până la anul 410, el povestește despre declinul inexorabil, de neoprit, al fostului mare Imperiu Roman. Într-adevăr, în momentul în care scria el, jumătate dintre teritorii fuseseră pierdute, nordul Africii era sub vandali, Spania era sub vizigoți, Galia era sub franci și burgunzi, Britania era sub controlul anglilor, saxonilor și iuților, până și Italia și Roma erau în mâinile ostrogoților, iar Constantinopolul, noua capitală mai domina doar Balcanii, Asia Mică, Siria, Palestina și Egipt. Zosimus pune aceste pierderi pe seama abandonării vechilor zeități olimpiene care, crede el, îi asiguraseră Imperiului Roman strălucirea de altădată, dar care acum a început să piardă din teritorii pentru că s-a adoptat creștinismul, noua religie la modă. Zosimus îl acuză pe împăratul Constantin deschis, el crede că  originea și începutul distrugerii imperiului este doar el, un parvenit, un copil nelegitim, conceput  în timpul unei aventuri efemere cu o fiică de hangiu. Cu toate acestea, crede Zosimus, acest bastard a reușit să se strecoare în palat și să câștige încrederea împăratului Constanțiu în dauna fiilor săi legitimi. El scrie că vicleanul Constantin l-a urmat pe Constanțiu în campanile sale militare, ajungând până la York, în Anglia, unde a și murit în anul 306. Soldații l-au proclamat atunci pe Constantin împărat și că acesta l-a învins în anul 312 pe rivalul său Maxentius la podul milvian de peste Tibru, iar apoi în anul 324 l-a înfrânt pe fostul lui aliat Licinius și, astfel, încheie Zosimus, cu regret, întreg imperiul a rămas sub controlul lui Constantin, care împlinise vârsta de 50 de ani. Zosimus continuă cu răutățile lui, relatând că împăratul Constantin, bănuind că tânăra lui soție Fausta întreținea o legătură amoroasă cu Crispus, fiul lui din altă căsătorie, l-a executat pe amorez fără nici o milă, iar Fausta a avut parte de o pedeapsă cumplită, fiind pregătită pentru ea o cameră de baie care a fost încălzită peste măsură și apoi a fost închisă și ea a murit acolo sufocată. După aceste crime, pe Constantin a început să-l mustre amarnic conștiința, căci și-a ucis un fiu și soția. S-a sfătuit cu preoți și înțelepți, dar aceștia i-au dat un verdict neplăcut, precum că o asemenea crimă rămâne oribilă și de neiertat în fața zeilor. Zosimus relatează că pe atunci la Roma a ajuns și un creștin din Egipt la acel început de secol IV d.Hr., când erau răspândiți peste tot creștini în Imperiu, chiar dacă erau încă o minoritate. Împăratul Dioclețian (284- 305) a ordonat represalii la adresa creștinilor, iar în anul 303 a emis un edict în care a ordonat demolarea bisericilor și distrugerea Scripturilor oriunde s-ar fi găsit, creștinii cu funcții înalte urmau să fie înlăturați, dacă nu aduceau jertfe zeilor din Panteonul roman. Mulți creștini au murit atunci pentru credința lor, dar biserica lui Hristos nu a fost distrusă, au mai rămas creștini ascunși în Imperiu. Zosimus relatează că acel creștin din Egipt a ajuns prin intermediul unui credincios în preajma împăratului Constantin și că l-ar fi asigurat pe suveran că Dumnezeul creștinilor poate să ierte și cele mai atroce fapte și că  împăratul cel păcătos s-ar fi lăsat convins de creștinul egiptean, drept pentru care a pus capăt politicii de persecuții a lui Dioclețian, a început să încurajeze biserica creștină și a neglijat adorarea zeilor olimpieni. Zosimus se arată foarte scandalizat de acest sacrilegiu și de hotărârea noului împărat de a rennța la religia strămoșească. Ba mai mult, Zosimus l-a criticat pe suveran că se face vinovat de construirea unui oraș nou, în răsăritul Imperiului Roman, oraș nou, dar absolut inutil, gest care a secătuit finanțele imperiului, el relatează că această convertire a împăratului nu fusese bine primită de romani, mai cu seamă când împăratul a încercat să împiedice tradiționalele ceremonii păgâne de pe Capitoliu. Nereușind să oprească plebea de la vechile tradiții, spune Zosimus, împăratul Constantin a decis să mute Capitala cu toate instituțiile sale de bază în estul Imperiului, pe locul fostei colonii grecești Byzantion, deși, inițial se gândise să întemeieze noua capitală lângă vechea Troia din zona strâmtorii Dardanele, pe malul asiatic, dar apoi s-a răzgândit și a ales orașul Byzantion, înzestrându-l cu toate copiile clădirilor mărețe de la Roma: Senatul, Forumul cunoscut sub numele de Augusteion, Hipodromul cunoscut pentru cursele de cai și o reședință imperială grandioasă, Marele Palat. Apoi urma să ridice și o mare biserică creștină închinată sfintei înțelepciuni a lui Dumnezeu, pe nume HAGIA SOFIA, însă Constantin, prudent, a avut grijă să păstreze și câteva temple păgâne. În cinstea lui, noua metropolă urma să fie denumită CONSTANTINOPOL, adică orașul lui Constantin, un proiect caracterizat de Zosimus drept trufaș, megalomanic și pe care el îl dezaproba din toată inima. În ciuda opiniei lui Zosimus, împăratul a continuat proiectul său și acesta nu s-a înșelat. Noua capitală ocupa o poziție perfectă pe Bosfor, la jumătatea distanței dintre Dunăre și granița cu Mesopotamia, un loc mult mai bun decât Roma, cu presiunea barbarilor ante portas. În plus, orașul s-a ridicat pe un promontoriu între Marea Marmara și unul dintre cele mai bune golfuri și porturi naturale din lume, Cornul de Aur, oraș pe care Constantin și Teodosie îl vor apăra cu ziduri inexpugnabile și impenetrabile din blocuri de calcar groase de cinci metri și jumătate. De la bun început,în ciuda aversiunii lui Zosimus, noul Constantinopol a avut rolul unui magnet pentru coloniștii din tot Imperiul, dornici să profite de rangul imperial al acestei noi urbe, astfel încât orașul a devenit prin anul 500 supraaglomerat de-a dreptul. Un simplu scandal sau neînțelegere între atâția nou veniți era sufcient pentru a se declanșa dezordinea pe străzi. În primii ani ai secolului al V-lea, arhiepiscopul și patriarhul marelui oraș era Ioan Hrisostomul, cel care pășește pe urma antecesorilor săi Vasile cel Mare și Grigore din Nazians. Ioan Hrisostomul se bucura de o enormă popularitate și predicile sale spuse din inimă atrăgeau mari mase de credincioși. Dar patriarhul nu era pe placul împărătesei Eudoxia, soția lui Arcadiu ( 395-408), pentru că prelatul o criticase atunci când aceasta își însușise niște proprietăți din Constantinopol fără să țină cont de proprietarii legitimi. În unele dintre predici, înaltul prelat acuza public pe femeile prea înclinate spre putere și spre comploturi. Represaliile nu s-au lăsat așteptate. În iunie 404, Ioan Hrisostomul a fost trimis în exil, de către puterea imperială, dar mulțimea mare de credincioși și susținători l-au răzbunat, atunci când nu a permis numirea unui alt patriarh al Constantinopolului în clădirea Hagiei Sofia, pe care au incendiat-o și până a doua zi toată clădirea ridicată de Constantin cel Mare s-a preschinbat într-un morman de ruine ce fumegau. Astfel că, în mod paradoxal, incendierea bisericii Hagia Sofia a fost provocată chiar de creștinii ce erau nemulțumiți de surghiunirea de către împărateasa Eudoxia a Sfântului Ioan Hrisostomul, un aspect destul de deranjant și mai puțin cunoscut în istoria credinței ortodoxe, dar care merită a fi relevat  de dragul adevărului. Și cum tot răul este spre bine, întocmai mitului păsării Phoenix care renaște din propria cenușă, pe locul fostei biserici arse în urma unei neînțelegeri și conflict între credincioși și puterea imperială, un alt împărat bizantin, pe nume Iustinian  a ridicat o biserică atât de măreață încât și acum în zilele noastre aceasta este pomenită și vizitată de credincioși ori simpli turiști din întreaga lume și numele ei este pe buzele tuturor. Biserica Hagia Sofia a fost inima sensibilă dar și credința tare a unui Imperiu care a supraviețuit miraculos în condițiile în care șansele păreau a fi minime în mijlocul atâtor asediatori cruzi și hrăpăreți, veniți din toate punctele cardinale, atât pe ape, cât și pe uscat, dar care au fost învinși, nu numai de văpăile vestitului foc grecesc, ci și de focul imaterial al credinței, după cum am aflat aici pe malul Bosforului.

 Va urma