Articolul care urmează are legături directe cu cele precedente Despre fericire și plăcere și Despre deșteptăciune, inteligență și înțeleopciune, publicate în cotidianul Crișana.                               

În practica școlară, la orele de compunere, compilația poate fi folosită ca modalitate de învățare, alături de rezumat, comentariu, analiză literară, recenzie, caracterizarea personajelor, menite să dezvolte capacitatea de înțelegere, gândire și exprimare a elevilor. În înțeles didactic, pozitiv, a compila înseamnă a reproduce cu cuvintele tale, a parafraza studii importante cu menționarea surselor. Față de eseu, de exemplu, care este o compunere liberă sau pe o temă dată, creatoare și personală, compilația este o formă reproductivă de învățare.

Considerațiile care urmează își propun să reabiliteze conceptul de compilație, prea frecvent folosit cu conotații exclusiv negative și asimilat cu plagiatul. Etimologic termenul provine de la lat. compilatio - compilare, adunare de la unul și de la altul (de acte), de la compilo-are- a jefui, a prăda; (fig.) ~  sapientiam alicuius - a fura știința cuiva. Nu de puține ori, mai ales în evaluarea unor lucrări de cercetare științifică, compilația este asimilată cu similitudinile sau plagiatul. Plagiatul este un cuvânt francez, din plagier – a lua, a fura ideile, expresiile, invențiile cuiva și a le prezenta drept creații proprii; a publica pe numele tău fragmente din lucrarea altcuiva, cu alte cuvinte a comite un furt intelectual. Compilația, chiar dacă etimologic trimite la furt, în înțeles pozitiv, ca formă de compunere școlară, înseamnă rezumarea cu propriile cuvinte și înțelegere a textelor unor scriitori de regulă celebri, cu indicarea obligatorie a surselor. În acest înțeles, compilația poate fi un concept de procedură și evaluare pozitivă. În toate situațiile compilația, întocmai ca rezumatul sau celelalte forme de compuneri după texte literare, are un caracter reproductiv, nu inovează, nu inventează, nu crează nimic în plus față de textul originar. Între compilație în sens pozitiv și plagiat se poate face aceeași separație ca între efort propriu și furt, activitate reproductivă, parafrazare și copie mecanică sau șablon. Nihil nove sub sole (Nimic nou sub soare) spunea Eclesiastul, cu referire la Dumnezeu, la Creatorul lumii, înafară de cunoaștere, cum le place laicilor să spună. 

Cunoașterea începe de la intuiția vie la cele mai complicate forme ale gândirii reproductive sau creative, printre care și compilația. Etimologic cunoașterea derivă de la indo – europeanul gnâ – a cunoaște, de unde latinescul gnarus – cel care cunoaște, care știe, om bine informat, narator. De la același vechi radical provin și derivatele cognoscibil, incognoscibil, ignorant. Istoricii și criticii literari fără să vrea sau fără să știe compilează, în sens pozitiv, fiindcă despre scriitori și opere nu poți să scrii decât ce se cunoaște din alte surse. Se cere pentru aceasta însă un buchet de capacități și calități esențiale, intelectuale și morale, talent și onestitate științifică. Un alt atribut al compilației bine întrebuințate este conciziunea, capacitatea de a exprima cât mai multe lucruri în cât mai puține cuvinte, ideal al teoriei informației din toate timpurile. Cehov avea obiceiul să scrie și să pună în fruntea nuvelelor sale deviza „ Conciziunea este mama talentului”. Când scrii un articol, un tratat de istorie, teorie sau critică literară nu poți evita în cunoștință de cauză compilația, care inteligent și cinstit asumată poate deveni o dovadă a talentului. Compilatorii cinstiți, cum ne place nouă să-i considerăm pe unii imitatori, știu să reproducă în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor scriitori și opere oricât de dificile. Conciziunea, multum in parvo, capacitatea de a exprima mult în puțin, este un semn al talentului.

Plagiatul, am spus de la început este cu totul alceva. Dacă compilația poate evita furtul intelectual, plagiatul este un furt în toată regula. Unii asimilează plagiatul cu pastișa. A pastișa înseamnă a imita, a copia. Pastișa este o lucrare de artă care imită stilul, maniera unui scriitor sau artist ilustru, imitație fără valoare. Pastișa se apropie mai mult de epigramă (de la gr. epi – deasupra, gramma – literă, inscripție), specie a poeziei lirice, de proporții reduse care satirizează sau ironizează elemente negative ale unor caractere omenești, situații rizibile, opere, stiluri. Față de pastișă și epigramă, plagiatul este ceea ce în utilizarea computerelor se numește copy paste (copiază și lipește sau inserează), deci o copie fidelă a unei expresii, fragment sau text, fără a indica autorul, copie mascată până la depistare și sancționare.

Recomandăm celor preocupați de tot felul de examene, de evaluare națională, bacalaureat, admiterea la facultate, licență, masterat, doctorat, cartea Plagiatul la români, Editura ARC, 2004. Cititorii vor găsi aici, alături de numeroase suspiciuni de plagiat la scriitori români, celebra acuzație falsă, prefabricată a lui A. C. Ion(escu), Aion, la comediile lui I. L. Caragiale în procesul apărat de avocatul și scriitorul B. Șt. Delavrancea. În orice situație, compilația nu lipsită de talent, onest întrebuințată trebuie deosebită de alte forme de imitație, influență, parafrazare, pastișă, epigramă și plagiat, așa cum am încercat să demonstrăm și noi în acest articol.

În ce ne privește, ca profesor și autor de mai multe cărți, mai ales de istorie și critică literară, recunosc, fără jenă sau orgoliu, că mă simt un compilator talentat, în înțelesul pozitiv, constructiv al termenului. Obiectul compilațiilor literare sunt de cele mai multe ori critici înnăscuți, celebri, cu judecăți corecte, personale. Scriitor te naști, dar te poți naște și critic literar talentat, chiar genial, cum au fost la noi George Călinescu sau Tudor Vianu. Genialitatea însă este un atribut incopatibil cu compilatorul oricât de talentat. Cei mai mulți critici literari s-au făcut prin cultură , studiu intens și lecturi directe.