Ziua Victoriei Revoluţiei Române şi a Libertăţii - O comemorare tristă
La 27 de ani de la Revoluţie, numărul orădenilor care au luat drumul Cimitirului Municipal Rulikowski pentru a participa la ceremonialul dedicat memoriei celor care şi-au pierdut viaţa în Decembrie 1989 a fost foarte mic. De altfel, de la an la an, interesul pentru această festivitate desfăşurată la mormintele eroilor orădeni este tot mai mic.
Ziua Victoriei Revoluţiei Române şi a Libertăţii a fost sărbătorită, ieri, la Oradea, printr-un ceremonial militar religios care a avut loc în Cimitirul Municipal Rulikowski. La evenimentul organizat în Oradea, ieri, au luat parte puţini politicieni, reprezentanţi ai instituţiilor deconcentrate, cadre militare active, în retragere şi în rezervă, membri ai Asociaţiei Luptătorilor pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 – Oradea şi rude ale celor patru eroi înmormântaţi în Cimitirul Municipal. Prima parte a ceremonialului s-a desfăşurat la mormintele eroilor: slt. Adrian Victor Puşcău, slt. Marius Cosma, slt. Damşe Adrian Dorin, cu o slujbă de pomenire oficiată de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul ortodox al Oradiei, PS Sofronie. La fel ca în anii precedenţi, alocuţiunile privind însemnătatea evenimentului au fost rostite de preotul Gheorghe Nemeş, membru al Asociaţiei Luptătorilor pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 – Oradea, şi de prefectul Claudiu Pop. Cei doi s-au referit a sacrificiul tinerilor care au murit la Revoluie pentru ca noi să avem o viaţă mai bună. Ceremonialul a continuat cu depuneri de coroane la mormintele celor trei eroi. După defilarea gărzii de onoare şi onorul muzicii militare, alaiul s-a deplasat la mormântul eroului Neculai Tomozei, unde au fost depuse de asemenea coroane, jerbe şi buchete de flori. Bihorul are patru eroi-militari căzuţi în acele zile, cu toţii în alte oraşe. Marius Cosma era soldat la o unitate militară din Arad, avea 19 ani, şi abia terminase liceul. A fost găsit mort împuşcat în frunte, îmbrăcat în uniformă de căpitan. Împrejurările nu au fost elucidate. Astăzi, o stradă din Oradea îi poartă numele. Adrian Damşe era şi el tot soldat, avea 19 ani, şi făcea armata în Bucureşti, la trupele de securitate. Adrian a fost împuşcat în gât în timp ce apăra clădirea fostului Comitet Central al PCR. Victor Puşcău avea 20 de ani şi era tot militar în termen, în Arad, fiind împuşcat în apropierea cazărmii pe care o apăra. Inginerul Neculai Tomozei a murit pe 23 decembrie în apropierea localităţi Remeţi, într-un accident auto. Inginerul fusese trimis de către apărătorii Primăriei din Bratca să aducă muniţie de la militarii care apărau barajul Leşu, crezând că vor avea de-a face cu teroriştii. Pe drum, inginerul a intrat cu maşina într-un autocamion de transportat buşteni cu care localnicii blocaseră drumul, răsturnându-se în prăpastie.
Mă numesc Tomozei Gabriela – Dana și sunt soția ing. Tomozei Neculai, erou al Revoluției. Comentariul meu se referă la faptul că în 23 decembrie 1989 soțul meu a plecat să aducă muniții de la barajul Leșu pentru o subunitate M.Ap.N. Accidentul tragic a avut loc între Munteni și Remeți într-o curbă în care în mașina noastră în care se afla soțul meu a intrat troliul care se afla în mers deplasându-se de la Remeți spre Munteni deci în sens invers. Troliul nu barase drumul așa cum ar fi trebuit și cum a primit indicații, ci se afla în mișcare și a intrat în mașina în care se afla soțul meu, ambele mașini ajungând în vale, pe partea de drum pe care se deplasa soțul meu. Acest lucru se poate demonstra cu fotografii ( pe care dacă aveți curiozitatea pot să vi le arat) și a fost un proces pentru anchetarea acestui accident în urma căruia șoferul a fost condamnat cu efectuarea pedepsei iar dl. Iliescu l-a grațiat. Nu am nici o problemă cu acest lucru pentru că viața mea și a copilului meu a fost așa cum a fost indiferent dacă ar fi făcut sau nu închisoare. Avea familie și copii care trebuiau și ei crescuți și întreținuți. Ceea ce mă deranjează este denaturarea adevărului, faptele neadevărate care se scriu și minimalizarea aportului pe care soțul meu simțea că trebuie să și-l aducă în acele zile. Mă simt obligată să ies ”în față” și să spun care a fost realitatea acelor zile în memoria soțului meu pentru că el nu a greșit cu absolut nimic și nu a încălcat nici o regulă. Când a fost trimis după muniții el era pregătit să vină la Oradea unde eram eu cu copilul. El a plecat spre barajul Leșu trecând peste ”interesul” lui și al familiei dorind să contribuie la ”mai binele„ comunității și al societății. A murit absolut nevinovat și mă simt datoare să spun lucrul acesta cât voi trăi.