În timp ce statul Israel sărbătoreşte cea de-a 60-a aniversare a înfiinţării sale, palestinienii comemorează cea ce se numeşte Nakbeh (catastrofa) - deposedarea, ocupaţia şi lipsa statalităţii.
Pentru ambele părţi, precum şi pentru puterile externe, evenimentele din 1948 şi ocuparea din 1967 a ceea ce mai rămăsese din teritoriile Palestinei istorice reprezintă un eşec.
Se poate spune că responsabil pentru acest eşec este Israelul, în special din cauza ocupaţiei militare neîntrerupte şi a coloniilor ilegale. Dar corect ar fi ca atât comunitatea internaţională, palestinienii cât şi arabii în general să-şi asume responsabilitatea, deopotrivă, indiferent de nivelul la care situează. Lista eşecurilor începe cu mult timp înainte de stabilirea statalităţii israeliene. Palestinienii şi arabii pot fi acuzaţi că nu au dat dovadă de înţelegere în ceea ce priveşte aspiraţiile israeliene, aspiraţii provenite din dificultăţiile cu care s-a confruntat populaţia evreiască. Cu toate că palestinienii nu au fost responsabili pentru curentul antisemit european şi Holocaustul nazist, ar fi fost mai productiv pentru ei dacă ar fi înţeles nevoia existenţială a israelienilor. În schimb, s-au complăcut în opoziţia lor faţă de sionism şi s-au mirat de efectele actelor de violenţă asupra civililor israelieni şi anume de faptul că israelienii au ripostat. În faţa puterii Israelului, eşecul mişcării naţionale palestiniene a ajuns acum să depindă de mişcările de rezistenţă islamică, mai ales Hamas. Respingerea de către Hamas a Acordurilor de la Oslo a făcut ca palestinienilor să le fie tot mai greu să-şi imagineze că diferitele tratative de pace, majoritatea făcute doar pentru imagine, vor duce la înlăturarea ocupaţiei israeliene şi la stoparea construcţiei de colonii ilegale.
Cu toate acestea SUA susţin că anul 2008 va fi anul unui acord de pace. După 60 de ani de eşecuri, o soluţie politică care să ofere palestinienilor un stat alături de cel israelian este din ce în ce mai necesară, dar mai puţin posibilă ca niciodată.