"Izvorul acesta fi-va de acum un colţ de raiu pământesc"

Prima mănăstire ortodoxă din Ardeal a fost ctitorită la poalele Muntelui Crăişorul, în pădurea seculară Muma Codrului, lângă un izvor ale cărui ape vindecătoare de boli sunt cunoscute de oamenii locului încă din cele mai vechi timpuri. „Îngerii care, în mod nevăzut, vor fi de faţă pururi la rugăciunile din biserică vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tămăduitoare".

„Acest izvor l-a poreclit poporul de izvor al minunilor pentru că nu curge încontinuu, ci izbucneşte periodic din pământ. Izbucnirii îi premerge un zgomot subteran şi apa ieşind peste alvia izvorului se revarsă clocotind peste trei cascade. După puţine minute apa rămasă în alvie se retrage iarăşi în pământ, cu acelaşi zgomot cu care izbucnise. Nu numai din satele dimprejur, ci şi din depărtări mari vin bolnavi să se scalde în apa acestei „Vitezde române", aşa încât de primăvară până în toamnă, pădurea ce împrejmuieşte acest miraculos izvor furnică de bolnavi, cari aici îşi caută alinarea durerilor trupeşti. Numărul vizitatorilor se ridică la o sută de mii pe an," scrie întâiul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu, ( foto), la 27 octombrie 1924, într-o scrisoare adresată ministrului Agriculturii din acea perioadă, prin care cerea împroprietărirea cu „600 de jughere din pădurea seculară din jurul izvorului Izbuc", în vederea ctitoririi primei mănăstiri ortodoxe din Ardeal. „În întreg cuprinsul metropoliei noastre avem o singură mănăstire, „Hodos - Bodog", situată în Banatul Timişan, iar aici, la noi, în vecinătatea locurilor sfinte, pe unde au trăit şi au umblat pe vremuri Horea şi Avram Iancu, n-avem nici un schit sau mănăstire, încât urmaşii acestor eroi, când vin să-şi caute leac la izvorul minunilor de la Izbuc, îşi fac metaniile şi îşi rostesc rugăciunile la o simplă cruce din lemn necioplită din preajma izvorului," susţine în argumentaţia sa, Roman Ciorogariu, unul dintre cei mai înţelepţi şi patrioţi episcopi pe care i-a avut ortodoxia românească.

Spală, Doamne, slăbiciunile trupeşti

„Îngerii care, în mod nevăzut, vor fi de faţă pururi la rugăciunile din biserică vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tămăduitoare. Izvorul acesta fi-va de acum un colţ de raiu pământesc, un loc de refugiu al sufletelor zdrobite, un loc de înălţare pe scara lui Iacob la cer.
Spală, Doamne, în apa tămăduitoare a acestui izvor minunat slăbiciunile trupeşti şi păcatele celor ce se vor mărturisi aici.
Fă, Doamne, ca toţi cei ce vor alege acest locaş sfânt să ducă de aici la casele lor îndepărtate: pace sufletească în mijlocul furtunii vieţii, credinţă, iubire, nădejde în Tine, ca foc de pe vatră sfântă, sămânţa cuvântului dumnezeiesc ce luminează şi hrăneşte viaţa lor cu cunoştinţa adevărului." Aceste cuvinte au fost rostite de Prea Sfinţitul Arhiereu Andrei Crişanul, în 15 August anul una mie nouă sute treizeci şi doi, în ziua de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului, o dată cu sfinţirea lăcaşului de cult.
De atunci, credincioşi din toate colţurile tării şi, în ultimii ani, foarte mulţi din străinătate, vin la mănăstire să se roage şi să se ude la izvorul minune ca în lacul Vitezdei, spun călugării. Pe 15 august, de Sfânta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda mănăstirii, căutându-şi alinare în apele tămăduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane rămân peste noapte sub adăpostul mănăstirii.

Doamne, arată-Ţi încă o dată minunile Tale

Luna trecută, cu două săptămâni înainte de sărbătoarea Sfintei Marii, apele izvorului au încetat să mai curgă. Într-una din zile, trei copii se rugau păşind încet pe lespezile de piatră din împrejurul lui.
Doamne, arată-Ţi încă o dată minunile Tale: Doamne, dă să curgă apă, rostea Dragoş cu voce tare.
Doamne, fă să izvorască acest izvor, spuse George mergând în urma lui şi el cu mâinile împreunate.
Cum să izvorască izvorul?, se întoarse Dragoş. Vezi că nu-i corectă dorinţa ta.
Bine, atunci, Doamne, fă să izbucnească apa acestui izvor, să se reverse năvală peste aceste pietre. Arată -Ţi încă o dată minunile Tale. Arată-le, Te rugăm, ca să credem în Tine, se corectă George, fără nici o urmă de supărare.
Copiii se opriră lângă gărduleţul de protecţie şi privind fix grota săpată-n stâncă aşteptară câteva minute răspuns la rugăciunea lor.
Uitaţi, cred că aşa se face, zise Răzvan, aruncând o monedă în alvia izvorului.
De unde ai bănuţul? - îl întrebă George.
L-am găsit aici pe jos, răspunse Răzvan.
Nu-i bun. Ca să fie bine primită dorinţa trebuie să arunci un ban muncit de tine, îi explică George.
Copiii rămaseră nemişcaţi ascultând şi urmărind orice mişcare. Izvorul se încăpăţâna să-şi ţină apele zăvorâte.

Aici este poarta cerului

Din poiana înflorată ce împrejmuia biserica veche, o siluetă zveltă, în veşminte monahale, coborî în pas domol dealul până-n pârâiaşul izvorului, îndreptându-se spre copii. Micuţii se retraseră cuminţi într-o margine.
Blond, cu nişte ochi albaştri ca seninul cerului de deasupra poienii, cu barbă şi păr lung, cârlionţat, prins într-o coadă la spate, călugărul le zâmbi îngăduitor. Era părintele Serafim. Ionuţ, cum îi spun prietenii. La cei 26 de ani ai săi, el este cel mai tânăr călugăr al mănăstirii.
- Aşa-i, părinte, că aţi fost îndemnat să veniţi aici?, îndrăzni Dragoş să deschidă discuţia.
Întrebarea îl surprinse un pic şi pe tânărul călugăr.
Vrei să ştii dacă am avut chemare? - spuse părintele.
Aşa am vrut să spun, dar nu mi-a ieşit, spuse repede Dragoş.
A fost un îndemn, că-i bine şi aşa cum ai spus tu, a fost un îndemn de la Doamne, Doamne. A urma o astfel de cale nu-i aşa de bunăvoie, e ceva mai presus de înţelegerea multor oameni...
Să ştiţi, părinte, că şi eu simt o chemare să mă fac preot, asta îmi este dorinţa.
Vrei tu să depui jurământul acela? - sări George, uimit de ce aude. Vrei să te lepezi de lume, să fii sărac de bunăvoie, să asculţi de poruncile părintelui stareţ?
Acum nu ştiu dacă chiar asta vreau, am doar 11 ani...
Zece, îl corectă George.
Fie aşa cum zici tu, zece ani şi jumătate, dar, părinte, vă spun foarte serios că aici mă simt de parcă aş fi fost dintotdeauna. Eu sunt cântăreţ în strană la părintele Ovidiu din Potgoria, din Oradea, poate-l ştiţi. Nu-mi aşa place la biserică, părintele-i sincer, dar e prea mult foşnet, sunt mulţi copii care fac gălăgie, aici e atâta linişte şi mă simt împăcat. Aici oamenii sunt simpli, îngăduitori, nu-i ca în metropolă, atât de colorat îmbrăcaţi şi cu privirea aceea aspră.

Părintele Serafim le povesti copiilor cum, în urmă cu şase ani, a venit la mănăstire într-o vizită de trei zile. Trei zile s-au făcut trei săptămâni şi după o lună şi-a sunat familia că nu se mai întoarce acasă. „Abia atunci mi-am dat seama care-i viaţa pe care vreau s-o trăiesc," începu el să se mărturisească.

În vara anului 2004, a îmbrăcat haina monahală pur şi simplu pentru că a dorit să trăiască tot restul vieţii în uniune cu Dumnezeu. Între timp a absolvit Facultatea de Teologie şi a fost hirotonisit. Preotul vorbea despre rugăciune, ascultare şi credinţă cu calm, ponderat, cu înţelepciunea unui călugăr bătrân. Doar vocea şi gesturile îi trădau entuziasmul tinereţii.

Preotul Luca bătu toaca. De trei ori în jurul vechii bisericuţe. Era semnul că începea slujba de vecernie. Deodată, dangătele clopotelor din turlă aduseră parcă cerul din ce în ce mai aproape de pământ. „Aici este tinda raiului. Aici este casa lui Dumnezeu. Aici este poarta cerului şi locul împlinirilor. Ca să ajungi în cerul cel mai presus de lume, trebuie mai întâi să treci pe aici, pe la Mănăstirea Izbuc. Şi eu am trecut ... şi am decis să rămân pentru totdeauna," le mai spuse părintele călugăr, urcând alături de copii dealul spre vechea bisericuţă.
Împreună cu alţi zece elevi din câteva şcoli generale din Oradea, Dragoş, George şi Răzvan se aflau de trei zile în tabără la Mănăstirea Izbuc. Veniseră să-i ajute pe călugări la treburile mănăstireşti, spuneau ei.

Mănăstirea Izbuc este situată la o distanţă de circa 150 de km de Oradea, pe DN 76, Oradea-Deva. În dreptul localităţii Cărpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct în curtea mănăstirii.
Potrivit documentelor istorice, până în 1918, la întregirea Ţării Româneşti, Ardealul, implicit şi judeţul Bihor, a fost văduvit de aşezămintele duhovniceşti de rit ortodox.
Timp de trei secole, în vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale îşi întăreau poziţiile construind catedrale şi înfrumuseţând mănăstiri, neamul românesc a ţinut piept invaziei turceşti, pustiindu-şi toată agoniseala din calea oştirilor otomane. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei.
Trei decenii, 1660-1692, Oradea şi întreg Bihorul s-au aflat sub ocupaţie turcească. Anul următor, după paşalâcul turcesc, întreg ţinutul a trecut sub stăpânire habsburgică. „Principii străini care au subjugat poporul român din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni înfiinţarea mănăstirilor ortodoxe. Împăraţii habsburgi de la Viena au dispus, în 1760, distrugerea cu tunurile a aproape tuturor mănăstirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea să aducă sub ascultarea Romei toată populaţia din această parte a ţării," se arată în documentele Eparhiei ortodoxe.
„Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc." scrie Mircea Eliade. Timp de secole, am luptat singuri şi Apusul ne-a scos din istoria universală.

Lacul Vitezda este situat în partea de nord a Templului Sfânt din Ierusalim. Se spune că în acest loc vine îngerul Domnului o dată pe an şi tulbură apa. „cine intră primul în apă, după ce a fost tulburată, se face sănătos de orice boală este ţinut."