În urma Primului Război Mondial, imperiile - cel Austro-Ungar, cel Țarist și cel Otoman - s-au desființat, iar în locul lor au apărut state noi. Oradea s-a aflat în mijlocul unei zone intens disputate între România și Ungaria, apartenența sa într-unul din cele două state fiind subiectul „bătăliilor” politico-diplomatice. După Declarația de Autodeterminare semnată aici pe 12 octombrie 1918 și hotărârea unirii întregului Ardeal cu Regatul României, integrarea urbei de pe Criș în statul român a fost un proces lung și complicat.

După război, Ungaria se găsea în situația de a pierde multe teritorii, între ele Transilvania. În începutul lui 1919, autorităţile maghiare erau îngrijorate de înaintarea Armatei Române către Bihor, mărturiile epocii arătând că starea conflictuală dintre populaţia autohtonă şi administraţia maghiară luase proporţii îngrijorătoare. În acest context a intervenit aliatul României, Franța, în stabiliriea unei zone militare neutre. În cadrul său intra şi Oradea, oraș cu circa 68.000 de locuitori, majoritatea maghiari, aflat pe limita estică, respectiv calea ferată Arad - Satu Mare. Trupele maghiare trebuiau să se retragă de pe acest teritoriu, el demilitarizându-se.

Kun Béla (foto), ajuns șeful statului, a impus în martie 1919 un regim politic totalitar bolșevic, după modelul lui Lenin în Rusia. Lider al Partidului Comunist din Ungaria, Kun a creat o „Republică roșie”, anticipând o „revoluție a proletariatului” care să contribuie la rezolvarea problemelor statului. Astfel, Oradea, încă aflată între granițele ungare, a fost aruncată în comunism.

Din 22 martie, orașul s-a transformat într-o fortăreață în care totul era controlat și restricționat. Instituția Primăriei a fost desfiinţată şi înlocuită cu Sovietul (Sfatul) administrativ al muncitorilor şi soldaţilor, prezidat de unul dintre adepţii lui Kun, Katz Béla, din aceasta făcând parte atât bolșevici unguri, cât și veniți din Regatul României și din Basarabia. În cazărmile din sudul orașului s-a format un batalion local al Armatei Roșii Ungare.

Au fost luate măsuri cu caracter restrictiv, precum inventarierea şi depozitarea tuturor rezervelor de cărbune şi lemn, predarea armelor personale Poliției, confiscarea telefoanelor, cenzura presei. A fost interzisă predarea religiei în școli și vopsirea ouălor de Paște, precum și comercializarea acestora. S-a dat ordin ca locuinţele să fie naţionalizate, iar obiectele de artă proprietate personală să devină bunuri publice. Alimentele au fost raționalizate, iar cei ce îndrăzneau să vorbească despre libertate şi democraţie erau judecați. Fruntașii români au fost arestați la domiciliu, între ei Coriolan Pop, Iustin Ardelean, canonicul Iacob Radu și vicarul ortodox Roman Ciorogariu.

De altfel, orădenii bănuiți că nu s-ar situa de partea regimului și cu atât mai mult cei care îndrăzneau să i se opună, erau trimiși în fața tribunalului militar.

Orice material sau manifestare cu caracter politic avea nevoie de aprobarea pentru a putea fi publicate ori desfășurate, iar ziarele puteau fi tipărite doar într-un număr limitat de pagini. Spațiul public a fost împânzit cu steaguri roșii cu secera și ciocanul și cu drapelele Ungariei, iar pe fațada Palatului Primăriei a fost montat portretul lui Lenin și sloganul „Proletari din toate țările, uniți-vă!”

Armata Română a început ofensiva în Transilvania în noiembrie 1918, venind dinspre Văile Oltului și Jiului și dinspre izvoarele Mureșului. Generalul Traian Moșoiu era comandantul Diviziei a 7-a infanterie Roman, ce a traversat Ardealul dinspre Toplița. În oraș patrulau „gărzile roșii”, instruiți să mențină ordinea publică și să dezinformeze populația cu privire la apropierea frontului.

Totuși orădenii au aflat de luptele de la Ciucea pe 17 aprilie 1919, din presă. În gara orașului soseau zilnic dinspre Cluj trenuri cu răniți, iar zvonurile indicau deplasarea rapidă a soldaților români spre Tileagd și Țețchea. O bună parte a populației, terorizată de bolșevism, aștepta cu nerăbdare sosirea oastei. Elita urbei, însă, mergea la Teatru chiar și în acele zile fierbinți, pentru a vedea piesele „Trubadurul” și „Înăuntru, în pădure”.

Deși Armata Română se apropia la doar câțiva kilometri de Oradea, cercurile oficiale ale orașului au așteptat două zile până să acționeze. Administrația a părăsit orașul, în care scop a rechiziționat automobile și căruțe. Pe străzi, panica se generaliza, obloanele prăvăliilor erau lăsate, iar mai multe trenuri cu alimente au fost jefuite.

În noaptea de 18 spre 19 aprilie a fost declanșată o acțiune militară antibolșevică, din inițiativa comandantului poliției, Jánossy Gyula. Directoratul comunist a fost destituit, fiind împiedicate violențele și execuțiile. Calea ferată dinspre Budapesta a fost aruncată în aer ca să nu poată intra vreun tren cu soldați bolșevici în oraș.

Forţele militare locale s-au împărţit în aşa-numiţii „albi” şi „roşii”, unde „albii” îi reprezentau pe cei din vechea putere maghiară, împreună cu liderii locali români, iar „roșiii” erau brigăzile bolşevice. Cele două grupări s-au angajat în bătălii de stradă. Sâmbătă dimineaţă, în 19 aprilie, „roşiii” au fost izolaţi şi obligaţi să se retragă spre cazărmi, iar „albii” au ocupat Primăria, repunând în funcţie vechea administraţie, în frunte cu primarul Rimler Károly (foto dreapta), care condusese oraşul din 1902. Armata roșie s-a împrăștiat către Nyiregyháza, Debrecen și Békéscsaba, lăsând în urmă mijloace de deplasare - locomotive și vagoane, arme și muniție.

De teama revenirii forțelor totalitare, populația Oradiei a cerut autorităților să întâmpine Armata Română și să-i roage comandanții să accelereze intrarea în oraș, asta fiindcă ostașii staționau de trei zile în Tileagd. O delegație compusă din comandantul militar al orașului, Halász Sándor, Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli și Nicolae Firu au plecat să-i întâmpine.

Intrarea trupelor române în Oradea a fost cerută chiar de conducerea orașului, de teama unor atacuri bolșevice. În dimineața de 20 aprilie, în prima zi de Paște, conducerea urbei a ieșit în întâmpinarea armatei. În cele trei mașini se aflau Coriolan Pop, Iustin Ardelean, Halász Sándor, comandantul militar al orașului, împreună cu alți căpitani și avocați. Au întâlnit mașina în care se aflau generalii Moșoiu, Holban și Sachelarie între Oșorhei și Săcădat.

Primarul Rimler Károly și alte oficialități i-au așteptat pe toți în zona Uzinei de Apă, la intrarea în Oradea, cu pâine și sare. Primii soldați români care au defilat prin oraș au fost cei din patrula de roșiori comandată de lt. Teodorescu.

După intrarea în oraș și primirea de către autorități, în frunte cu primarul Rimler Károly, Armata Română a defilat dinspre Calea Clujului până în Piața Unirii, iar apoi până la gară, în uralele localnicilor, indiferent de etnie, adunați pe traseu. Îmbrăcați în uniforme franțuzești, primite ca ajutor din partea Franței aliate, soldații români au fost primiți cu urarea „Trăiască Franța!”, la rândul lor, salutându-i pe orădenii abia scăpați de sub regimul bolșevic al lui Kun Béla cu „Trăiască România!”

Preluarea oficială a Primăriei s-a petrecut către ora 14, Rimler Károly predând orașul generalului Moșoiu și comandanților săi, în perfectă liniște și ordine, cerându-le să-l ocrotească. Schimbarea de putere s-a făcut de bunăvoie, majoritatea funcționarilor publici, inclusiv primarul, rămânând pe posturi, urmând o tranziție către administrația românească.

Tranziția a fost una lungă și grea, timp în care motoarele dezvoltării orașului au mers mai mult din inerție, în așteptarea unor vremuri mai limpezi. Oficial, în Oradea acelei primăveri începea perioada interbelică a Regatului României Mari.

Centrul Oradiei, 20 aprilie 1919: localnicii întâmpină pe generalul Traian Moșoiu