Conform unor informaţii extrase din dosare proaspăt desecretizate aflate în custodia Arhivelor naţionale, dosite intenţionat în anii 50 de către unii lideri stalinişti, la 15 septembrie 1941, exact la un an după punerea în aplicare a actului de tristă amintire, Diktatul de la Viena a fost declarat nul de drept de către Guvernul României. La o analiză atentă, ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, a constatat că Ungaria nu şi-a respectat obligaţiile asumate la 30 august 1940. Acestea prevedeau respectarea tuturor drepturilor etnicilor români din nord-vestul Transilvaniei şi respectarea armistiţiilor de presă. Conform acestora, atât statul ungar, cât şi cel român se angajau să nu declanşeze atacuri prin intermediul presei şi radioului. Dacă România s-a conformat, Ungaria a declanşat campanii fulminante de defăimare a guvernului român şi intimidare a etnicilor români din teritoriul ocupat. Nu doar că românii din nord-vestul Ardealului au fost discriminaţi, dar, începând cu septembrie 1940, s-a trecut la asuprirea lor fizică, fiind cunoscute celebrele masacre din judeţul Sălaj, de exemplu. Guvernul român a avut chiar prea multă răbdare. Pe parcursul unui an întreg a atras atenţia Budapestei, Comisiei mixte de control, dar şi guvernelor german şi italian asupra nerespectării şi încălcării flagrante de către Ungaria a prevederilor arbitrajului de la Viena (cum a fost numit). Neprimind răspuns, la 15 septembrie 1941, ministrul Mihai Antonescu declară caduc arbitrajul cu pricina, adică nul din punct de vedere juridic, nul, conform dreptului internaţional. Ce însemna aceasta? Că începând de atunci, Ungaria nu mai avea nici un drept (inclusiv din punctul de vedere revizionist, forţat impus) asupra nord-vestului Transilvaniei. Cu atât mai mult cu cât guvernele german şi italian nu au combătut nici un moment decizia guvernului de la Bucureşti. E adevărat că nici nu au aprobat-o oficial, dar în diplomaţie tăcerea e o formă de răspuns. Opinia publică din Germania, Italia şi Elveţia a salutat iniţiativa României. Ungaria horthystă îşi încălcase de bună voie angajamentele asumate la 30 august 1940 prin semnătura ministrului Csaky. Gândiţi-vă ce se putea întâmpla, dacă România reuşea punerea în practică a caducităţii. Nu doar că abuzurile împotriva românilor ardeleni încetau, dar era evitată aplicarea “soluţiei finale”. Aceasta nu a fost aplicată în România, dar în Ungaria şi nord-vestul Ardealului a fost impusă cu consimţământul autorităţilor centrale şi locale maghiare de atunci. Rezultatul? Peste 200.000 de evrei trimişi în lagărele morţii, inclusiv din Oradea. Foarte puţini s-au întors, iar cei care s-au întors au povestit. Imediat după declararea caducităţii, Ministerul Afacerilor Străine a constituit o comisie de oameni de ştiinţă, în frunte cu Silviu Dragomir, C. C. Giurescu şi, alături de numeroşi diplomaţi (Brutus Coste, Nicolae Lahovary etc.), a declanşat operaţinea de contrapropagandă împotriva revizionismului maghiar, pe plan mondial. Aşa că redobândirea ulterioară a nord-vestului Transilvaniei nu e doar un merit al lui Petru Groza, ci şi al acestei comisii. Pe de altă parte, ceea ce făcuse guvernul Groza era un fel de “schimb”: renunţarea la “pretenţiile” asupra Basarabiei şi nordului Bucovinei, pentru redobândirea nord-vestului Transilvaniei. Cei care au aplaudat actul lui dr. Petru Groza au aplaudat şi renunţarea la Basarabia şi nordul Bucovinei, să nu uite asta. Memoriile ministrului de Externe, Mihai Antonescu, pe care le-am găsit cu greu în Arhivele ministerului de resort, clarifică adevărul în ceea ce priveşte sinistrele rapturi, culisele secrete ale Dictatului: "În decembrie 1939, guvernul român, simţind primejdia, cere guvernului britanic şi guvernului francez să-i răspundă dacă garanţiile pe care le dăduseră României jucau şi în cazul în care România avea să fie atacată de Rusia. Răspunsul dat în scris, la 14 decembrie 1939, care este foarte puţin cunoscut - doar cei care-l cunoşteau nu l-au uitat şi nu-l vor uita niciodată - era că Anglia nu va putea răspunde României în ce mod îi va da sprijin, decât dacă România va răspunde guvernului britanic că, în cazul agresiunii sale, Turcia va fi alături de România, iar Italia nu va sta împotrivă. Desigur că România nu putea să dea aceste asigurări, astfel că, în realitate, garanţia pe care ne rezemam politica externă şi graniţele ne-a fost retrasă în scris şi manifestată prin rezervele imposibile ce ne-au fost fixate, fiindcă era elementar de văzut că în ceea ce până în 1943 şi în condiţiuni de război cu totul diferite n-a putut să obţină Anglia de la Turcia nu avea să obţină România în 1939". (A.N.I.C., fond P.C.M.) "Actul de la Viena este un act de război şi nu un act de pace. Aţi avut nevoie să pătrundeţi în Balcani. V-a fost teamă de invazia rusă în Europa şi voiaţi să aveţi o stavilă sigură în Carpaţi. Şi, în sfârşit, aţi avut neapărat nevoie şi de petrolul românesc. Iată trei explicaţiuni ale acestui fapt", i-a spus ministrul român lui Killinger în 1943. (A.N.I.C., fond P.C.M.) Actul caducităţii l-am găsit în nişte dosare proaspăt desecretizate, bine dosite de autorităţile staliniste din România, unele sperând tot timpul că Transilvania va fi din nou cedată, Autonoma Maghiară fiind un pas important. Dacă vorbeai despre aceste lucruri în anii 50, ori erai împuşcat pe loc de bandele terorist-bolşevice, ori erai torturat şi trimis la Canal sau în alte lagăre de exterminare care au existat pe teritoriul României. Istoria şi adevărul se scriu cu condeiul neînclinat şi de aceea se scriu atât de greu.