Partizanii României Mari (septembrie 1948 - martie 1949).

 

Cu ajutorul a două şapirografe, a multiplicat câteva mii de manifeste pe care le-­a difuzat în Bucureşti, Arad şi Timişoara, în scopul de a sensibiliza opinia publică. La 13 ianuarie 1949, l-a atras în organizaţie pe Teodor Ungureanu, care trebuia să acţioneze în oraşul şi judeţul Arad. Plănuind să ocupe oraşele Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş în noaptea de 18/19 martie 1949, a contactat grupul partizanilor lui Aurel Vernichescu. Acesta trebuia să ocupe trecătoarea Armeniş, spre a bloca circulaţia trupelor pe şoseaua naţională şi pe calea ferată. La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituţiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara precum şi sediile securităţilor judeţene. Procurarea armamentului şi muniţiei era un obiectiv prioritar. Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acţiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe. O ramificaţie a grupului Ion Tănase, cu un efectiv de 7 membri lucra pe şantierul Salva-Vişeu, unde intenţiona să asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca, miniştri comunişti, cu ocazia vizitei acestora la 6 martie 1949. Bine organizate erau grupurile studenţilor de la Politehnică şi Medicină din Timişoara, iar comanda oraşului trebuia să fie preluată de Eugen Petruc, ajutorul de comandant al Miliţiei judeţului Timiş. Ca şi în alte cazuri (organizaţiile H.A.I., Gărzile lui Decebal etc.), cu cât organizaţia a fost mai mare, cu atât a fost mai uşor de infiltrat. Aşa se explică arestarea conducătorilor cu o zi mai înainte de data fixată pentru răscoală. În total, au fost 208 arestaţi (176 ţărani, 11 muncitori şi 21 studenţi).
Grupul comandorului Petru Domăşneanu (1948-1949).
Având simpatii prolegionare şi simţind că este urmărit, comandorul aviator Domăşneanu s-a îndreptat către Teregova, în jurul căreia ştia că-l va găsi pe Spiru Blănaru. La 11 noiembrie 1948, acesta l-a primit cu toate onorurile şi l-a numit ajutorul său. Mai mult, într-o perioadă de cinci zile cât a lipsit, l-a lăsat comandant al întregului grup. În acest timp, santinela Romulus Mariţescu a părăsit postul şi s-a dus în pădure, unde îl văzuse pe Cornel Novac, muncitor feroviar comunist, care făcuse mult rău în comuna Teregova. De aceea, fără a raporta comandorului şi fără a-l judeca, l-a împuşcat.
La revenire, aflând cele întâmplate, Spiru Blănaru s-a supărat şi a decis să se despartă de cei care nu acceptă modul său de a conduce. În acel moment, din grup s-au desprins şase partizani în frunte cu Domăşneanu, separându-se şi plecând către Iablaniţa, unde au stat până la arestare, în noaptea de 7/8 februarie 1949.
Grupul Gheorghe Ionescu din Teregova (1949 -1950).
Gheorghe Ionescu, doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în comuna Teregova, judeţul Severin înfiinţează o organizaţie subversivă cu scopul de a sprijini partizanii anticomunişti din munţi. Membru al P.N.Ţ.- Maniu, a avut strânse legături cu colonelul Uţă şi cu Spiru Blănaru. Cu rare excepţii, nu s-a ţinut cont de apartenenţa politică a partizanilor, ei luptând alături împotriva comunismului. Grupul din Teregova a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949. Mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat. Nici n-au apucat să se organizeze, că doi membri ai organizaţiei, unul din ei fiind curier, au fost arestaţi de jandarmi. A fost anunţată Securitatea, iar cei reţinuţi au fost interogaţi. S-a aflat numele tuturor, legăturile, armamentul de care dispun, etc. Când a aflat Ionescu de arestarea curierului, a hotărât să-l elibereze cu orice preţ, întrucât ştia prea multe. A luat legătura cu Spiru Blănaru şi ambele grupuri reunite au atacat postul de jandarmi, eliberând pe cei doi partizani în noaptea de 12/13 ianuarie 1949. Era însă prea târziu, pentru că Securitatea se pusese în mişcare. Sub comanda lui Ionescu, cele două grupuri s-au refugiat în munţi. Securitatea a început arestările în rândul ţăranilor şi a adus două batalioane pentru urmărirea partizanilor. Pădurea desfrunzită şi urmele rămase pe zăpadă le-au grăbit sfârşitul. Doi trădători i-au dus pe securişti în Munţii Semenicului, la Pietrele Albe. Acolo s-a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandatul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roset Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Valuşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni. Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s-au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofiţeri, un plutonier şi un ostaş răniţi. Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954. Numai în 1949 au fost arestaţi 14 membri ai grupărilor Ionescu-Blănaru şi 127 sprijinitori, din care 93 ţărani şi 34 muncitori. Dr. Gheorghe Ionescu s-a predat în noaptea de 1 octombrie 1950 şi a fost condamnat la moarte la 12 iunie 1951. Îşi formase un nou grup de luptă împreună cu V. Valuşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani.
Purdelea Emil şi Pitic Iosif au fost împuşcaţi mortal în ziua de 6 octombrie 1950, în apropierea comunei Gârbovăţ. Petre Bejan a fost prins la 7 octombrie 1950, în jurul comunei Rodna Veche - Năsăud. Vasile Văluşescu şi Francisc Nimu au fost prinşi în zona Caransebeş la 16 octombrie 1950. Tot în zona Caransebeş, a fost prins Dumitru Zoica, la 17 octombrie.
.
Organizaţia Vlad Ţepeş II din Vrancea (1947-1950).

Ideea de a ridica masele de ţărani români care ajunseseră în pragul disperării datorită măsurilor inumane concepute de comuniştii maghiari din M.A.D.O.S.Z. pentru a forţa colectivizarea agriculturii (cote, impozite, teroare de stat, etc.) îi aparţine lui Victor Lupşa din com. Zagon, jud. Covasna. Era comerciant cu lemne, avea studii 7 clase primare şi era reformat, având un picior mai scurt. Spre a se impune interlocutorilor săi, se prezenta drept "colonel" şi umbla însoţit de Corneliu Gheorghe, zis Szarvas, ajutorul său. În 1948 a redactat manifeste cu caracter anticomunist, pe care le-a multiplicat personal şi le-a distribuit şefilor de grupe aleşi spre a-l reprezenta în satele prin care a trecut, din jud. Vrancea. Manifestele conţin numeroase greşeli gramaticale, cu îndemnuri la rezistenţă şi instrucţiuni de organizare, iar fiecare poartă semnătura comandantului şi o ştampilă ovală având în mijloc o cruce, iar pe margine inscripţia cu denumirea organizaţiei "Vlad Ţepeş II". A fost un element care a prins la oamenii simpli. Vlad Ţepeş fusese domnitorul Ţării Româneşti, cinstit şi drept, dar necruţător cu hoţii şi cu turcii, pe care îi trăgea în ţeapă, de unde i-a venit porecla. De aceea, ţăranii vedeau salvarea lor şi a ţării într-un al doilea Vlad Ţepeş. Lupşa recomandase să se adune armament şi muniţie şi să se depoziteze la loc sigur, spre a fi folosit în momentul izbucnirii conflictului armat între americani şi sovietici. Organizaţia avea structură militară, stabilind gradele şi modul de recunoaştere. În loc de stele, pe epoleţi erau cusute cruciuliţe verzi pe fond galben. Partizanii erau obligaţi să poarte banderole albe, având cusută câte o cruce neagră.
În primăvara anului 1949 contactează pe conducătorul mişcării religioase Oastea Domnului din fostul judeţ Putna şi cu ajutorul lui vizitează câteva sate, unde formează nuclee ale organizaţiei sale, recrutând membri dintre ţărani şi ciobanii din regiune. În noiembrie 1949 ţine o şedinţă în comuna Nereju, unde participanţii au depus jurământul, iar Lupşa le-a dat indicaţii cum să acţioneze. În decembrie, încearcă să predea un plic cu un memoriu la legaţia S.U.A., dar nu reuşeşte. Întors în Vrancea, duce o activitate intensă de organizare. În februarie 1950 ţine o altă şedinţă în Nereju, apoi în com. Herăstrău. Organizaţia începe să se întindă în judeţele Bacău, Râmnicu Sărat şi Buzău. Din Zagon, Lupşa este avertizat că a fost căutat de autorităţile locale şi de Securitatea din Bucureşti şi s-a pus un premiu de 100.000 lei pentru prinderea sa. Împreună cu Gheorghe Corneliu (Szarvas), Victor Lupşa a stat ascuns în bordeie amenajate în diferite locuri în munţi, fiind urmăriţi de Securitate. Nu ştim dacă Lupşa sau altcineva a lansat zvonul că în noaptea de 23/24 iulie 1950 se va primi semnalul pentru începerea revoltei. Ţăranii din 19 comune din Vrancea au aşteptat zadarnic semnalul promis şi ajutoarele în arme, alimente şi echipament, ce urmau să fie paraşutate. Singura comună care a trecut la acţiune a fost Bârseşti. Grupul de ţărani înarmaţi a reuşit să aresteze pe miliţieni şi activiştii comunişti, i-au bătut şi i-au închis într-o pivniţă. Când au văzut că alarma a fost falsă, răsculaţii s-au refugiat în păduri, înarmaţi cu arme de foc, topoare şi bâte, iar Securitatea a început să-i urmărească, să-i prindă şi după anchetă să-i trimită, în loturi, spre a fi judecaţi de Tribunalul Militar Galaţi. Al doilea incident a avut loc la Tulnici, unde trei miliţieni deghizaţi în mocani, călăuziţi de doi ciobani, însoţeau 400 de oi, cu misiunea de a trage, fără somaţie, într-un grup de 3 partizani. Aceştia au observat pistoalele-mitralieră camuflate sub sumane şi au deschis focul. Un miliţian a fost rănit uşor, dar în cădere i s-a descărcat automatul şi s-a împuşcat mortal.
În septembrie 1950, erau peste o sută de partizani în Munţii Vrancei. Securitatea a împuşcat 8 ţărani, 2 au fost condamnaţi pe viaţă şi 252 pe diferite termene. Cele mai greu lovite au fost comunele Nereju, Bârseşti şi Soveja. Au fost capturate 3 puşti-mitralieră, 7 pistoale automate, 94 puşti, 7 pistoale şi 1310 cartuşe. În iarna 1950/1951, fiind urmăriţi de Securitate, Gheorghe Corneliu s-a împuşcat în pădure, iar Lupşa s-a refugiat în pădurile Zagonului. Scapă din cerc şi stă ascuns, într-un bordei pe Muntele Giurgiu până în aprilie 1951, apoi se îndreaptă spre Piatra Craiului, la Rucăr, unde ţăranul Iosif Ţapu îl găzduieşte timp de 4 ani şi jumătate, într-o groapă săpată sub ieslea vitelor. În 1954 a îngropat 4 lăzi cu documente cu caracter religios şi privind organizaţia Vlad Ţepeş II. La 27 noiembrie 1955 s-a predat de bunăvoie organelor M.A.I. din Câmpulung Muscel şi declară că nu face recurs împotriva sentinţei 694/25 iunie 1951 prin care fusese condamnat la moarte în lipsă. Victor Lupşa a fost executat în penitenciarul Iaşi, la 3 decembrie 1956. (va urma)