Averea unei bunicuţe Uneori câinii sunt mai umani Are doi câini şi un cărucior cu haine. Domiciliul ei e terasa Irish Pub şi câte o băncuţă din parcul Traian. Atât deţine o femeie în vârstă de 70 de ani, pe nume Irina. Din toamna lui 2002, "locuieşte" pe străzi. Aici mănâncă şi doarme. Nu are pe nimeni. Până acum câţiva ani, fiul ei reprezenta întreaga familie. Dar a avut ghinionul să-l piardă într-un accident rutier. Soţul, la fel, a murit de tânăr. Femeia nu este analfabetă. Ştie carte. Din relatările ei, am aflat că a absolvit "Facultatea de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, la Bucureşti". A locuit, până în toamna anului trecut, într-o casă din fondul locativ, pe o stradă situată în zona în care se "întâlnesc"cartierele Nufărul şi Velenţa. Asta, până când un investitor străin i-a demolat singurul adăpost pe care îl avea, pentru a construi o fabrică de încălţăminte. De atunci, femeia a rămas pe drumuri. Iarna trecută a stat la o bătrânică. Dar, oare, iarna aceasta, ce se va întâmpla cu ea? Nu are la cine să apeleze! Pe lângă necazurile bătrâneţii, mai suferă şi de osteoporoză. Nu poate să urce nici măcar nişte banale trepte, din cauza reumatismului acumulat şi a inflamaţiilor de la picioare. Şi toate astea din pricina nopţilor şi a zilelor petrecute în ploaie şi frig... Suflet de câine Tot ce are mai de preţ această femeie sunt două sufleţele: doi câini, "adoptaţi"de pe stradă, care reprezintă totul pentru ea. Şi viceversa. Nu o părăsesc niciodată, o urmează oriunde îşi trage femeia căruciorul greu cu cele două pături, o umbrelă şi câteva haine. Se citeşte în ochii ei o scânteie de mulţumire sufletească, atunci când îşi priveşte patrupedele dragi. Fiecare câine îşi are povestea lui. La început, au fost doar doi membri în "familie", pentru că putem spune că aceasta este singura ei familie. Apoi, a mai sosit un membru, şi, astfel, familia s-a întregit! "Câinele cel negru, ne povesteşte femeia, l-am luat, de pe stradă, în luna mai. Era numai piele şi os! Atât de slab era, încât nişte ţigani au crezut că-i mort şi au vrut să-l arunce. Eu i-am dat din sărăcia mea, mâncare şi lapte, până când s-a însănătoşit". Din această întâmplare, nu poţi decât să tragi următoarea concluzie: s-au întâlnit două suflete ale nimănui! Nu pot supravieţui unul fără celălalt, e un fel de simbioză, una dar nimeni nu doreşte să se implice. Bătrânica ne povesteşte o întâmplare care ar trebui să ne sensibilizeze: "eram cu câinele cel mic, într-o maşină. Trebuia să plec undeva. Pe cel negru, l-am lăsat în parcul Traian. Când a văzut că plec, s-a ţinut scai după maşină. M-a urmărit până la un drum de cale ferată, unde mi-a pierdut urma.Când m-am întors în parc, mă aştepta. A sărit la mine în braţe şi m-a cuprins cu lăbuţele, lătra de bucurie... Mi-au dat lacrimile, pentru că aveam şi eu pe cineva care să mă aştepte, aveam şi eu la cine să mă întorc şi cine să mă iubească şi pe mine..."Doar la atât a ajuns să se limiteze o femeie de 70 de ani. Nici nu îndrăzneşte să spere la un cămin pentru iarnă... Şi totuşi, ar trebui să intereseze pe cineva faptul că o bătrânică doarme pe stradă. Pentru a supravieţui iernii, dragostea a două patrupede nu este de ajuns...