Misiunile internaţionale ale MApN au dislocat, în ultimii ani, sute de militari români, în bazele noilor aliaţi instalate în teatrele de conflict ale întregului mapamond, Angola, Kosovo, Bosnia, Afganistan, Irak fiind tot atâtea destinaţii spre care tinerilor voluntari români li s-a ordonat îmbarcarea. Nu o dată, am avut ocazia să privim imagini filmate pe peroane, aerogări, porturi, cu emoţionantele momente ale despărţirii ostaşilor de familiile lor. Pentru trei luni, pentru şase, pentru un an, pentru totdeauna... Majoritatea dintre ei au auzit pentru prima dată de poziţionarea geografică a zonelor de încleştare în care îşi vor desfăşura periculoasa misiune abia cu ocazia instructajelor care au precedat îmbarcarea. Cursuri intensive, în regim de cazarmă, un amalgam informaţional asimilat în pas alergător. Timpul nu prea mai avea răbdare iar statul major al forţelor aliate stătea cu ochii pe calendar. Angajamentele României erau fără echivoc, parteneriatul strategic cu Alianţa Atlanticului de Nord şi invitaţia de aderare onorând şi obligând deopotrivă. În acest condiţii, participarea ţării noastre la misiunile internaţionale cu trupe de menţinere a păcii sau de combatere a terorismului părea firească şi necesară, tot mai mulţi tineri îmbrăţişând această oportunitate datorită pachetului motivant, deloc neglijabil, care o recomanda. În condiţiile în care salariul minim pe economie nu depăşeşte 70 de euro, tânărul român, dacă mai este şi tată de familie, nu are de ce să stea prea mult de gânduri, pentru că nu are de ales decât între plantaţiile de căpşuni din Spania şi plantaţiile de mine din podişul afgan. Două destinaţii diametral opuse, cu un singur punct comun: sărăcia şi amara amăgire a agonisirii unei sume de bani în baza căreia, la întoarcerea în ţară, să poată oferi familiei sale un acoperiş deasupra capului. Din nefericire, în lipsa unui parteneriat încheiat de guvernanţi cu propriul popor, crâmpeiele de vise ale unor familii de tineri români, reciproc destăinuite la linia unu peron, în acordurile fanfarei militare, nu se mai împlinesc niciodată, îngroşând fersparul pierderilor colaterale la care un parteneriat strategic asumat, altminteri onorant, obligă. Bunăoară, la a-şi lua lumea - şi un glonte - în cap, doar ca să-şi facă un rost în ţară...