Ziua Internaţională a Persoanelor cu Handicap, care, ca în fiecare an, se serbează pe data de 3 decembrie, a fost marcată printr-o acţiune în care asistenţii sociali ai persoanelor cu dizabilităţi au fost instruiţi cum să îngrijească persoanele asistate. Evenimentul i-a exclus însă pe cei pentru care a fost instituită această zi. Acţiunea iniţiată de Administraţia Socială Comunitară Oradea s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, locaţia dovedindu-se a fi neinspirat aleasă deoarece accesul în sala de spectacol este foarte greoi, numeroasele trepte reprezentând un real impediment pentru mulţi dintre participanţi, iar în al doilea rând, organizatorii au neglijat faptul că numărul invitaţilor este mult mai mare decât capacitatea sălii. Astfel, într-o sală arhiplină, mai bine de o sută de asistenţi personali au fost nevoiţi să stea în picioare şi să asculte sfaturile "experţilor" în îngrijirea persoanelor cu dizabilităţi. În Oradea, sunt 1.150 de asistenţi personali aflaţi în relaţii contractuale cu ASCO, astfel, în baza contractului de muncă, sunt nevoiţi să muncească, majoritatea dintre ei, 24 de ore din 24, pentru un salariu de 2.500.000 de lei pe lună. Dacă organizatorii nu au omis nici o clipă să le reamintească celor peste 1.000 de asistenţi prezenţi în sală care le sunt obligaţiile, când a venit vorba despre drepturile lor, reprezentanţii autorităţilor locale au schimbat subiectul. "Ne tot amintesc de obligaţiile şi îndatoririle pe care le avem în calitate de angajaţi. Dar noi ar trebui să avem şi drepturi. Noi lucrăm non-stop şi primim salariul minim pe economie. Nu avem dreptul la concedii şi nici să ne îmbolnăvim", se plângeau la unison mai toţi asistenţii personali. În timp ce mulţi dintre ei nu au mai văzut de mult un spectacol în oraş, afecţiunea asistatului fiind de aşa natură încât nu-l pot lăsa nesupravegheat, iar servicii sociale care să le asigure înlocuirea nu există, ei sunt puşi pe drumuri şi să-şi piardă timpul cu întocmirea raportului lunar de activitate. "În fiecare zi, trebuie să scriu un jurnal în care să reflect fiecare clipă pe care o petrec cu bolnavul, în loc să fiu lăsată să mă ocup efectiv de el. La finele lunii, sunt obligată să-l părăsesc pe cel pe care îl îngrijesc şi să merg cu raportul să-l vizeze medicul de familie, după care să-l depun la ASCO. De ce atâtea drumuri inutile? Nu se gândesc că ne îngreunează situaţia şi în acest timp cu cine să lăsăm bolnavii? Aceste rapoarte la ce folosesc? Că doar nu le citeşte nimeni. Nu ar fi mai bine să vină la noi acasă să vadă cât de greu ne este sau se mulţumesc cu ce scriem noi şi nici nu-i interesează de fapt soarta acestor oameni", ne-a declarat, nemulţumit, unul dintre asistenţii sociali.