Moţiunile de cenzură sunt, de regulă, gesturi de forţă în practica parlamentară, urmărind un dublu scop: răsturnarea guvernului şi lovitura de imagine. La noi, au devenit simple forme fără fond, fiind folosite, în lipsa vreunei eficacităţi instituţionale, doar ca instrumente de marketing politic. Moţiunea Partidului Democrat se înscrie în această tipologie românească sau va produce cutremurul atât de aşteptat de Cotroceni? PD joacă în forţă. Remorcă prezidenţială fiind, nici nu putea altfel. Beneficiind de transferul de popularitate dinspre Traian Băsescu, PD a dobândit veleităţi de partid-jucător. La fel ca şeful său neoficial şi neconstituţional de la Cotroceni, Partidul Democrat întinde coarda la maxim. Victoria de la referendum şi scorurile din sondaje sunt motive suficiente pentru ca pediştii să năzuiască la mai mult decât au. Cu atât mai mult, cu cât se află într-o situaţie hilară. În vreme ce se împăunează cu cele 75 de procente obţinute, la 19 mai, de preşedinte şi însuşite şi de partidul său, acesta se agită ca un titirez izolat. Faptul în sine e eficient, însă, la nivel de imagine, câtă vreme toţi ceilalţi actori ai scenei politice au încremenit la locurile lor, de unde bălmăjesc timoraţi de dezinvoltura jucăriei prezidenţiale. E firesc, aşadar, ca PD să-şi dorească o refacere a jocurilor. Textul moţiunii depuse ieri este elocvent pentru starea de spirit ce domneşte în tabăra democrată. „Este imperios necesar în acest moment să realizăm o demarcaţie fără echivoc a liniei frontului: cine este la putere şi cine este în opoziţie”, se spune în preambul. În aceşti termeni gândeşte PD-ul viaţa politică în acest moment: de front pe care trebuie făcută ordine. După ce Parlamentul a fost pus, ruşinos, la punct, prin respingerea suspendării şefului statului, a venit rândul Guvernului Tăriceanu să dea socoteală pentru îndrăzneala de a nu se subordona Cotrocenilor. În logica pedistă, vor urma la rând celelalte partide, cărora li se pregăteşte o bătaie pe cinste la atât de doritele anticipate. Fie la putere, fie în opoziţie, PD-ul e partidul care, simţindu-se pe val, îşi doreşte mereu alegeri anticipate. Un lucru normal, dacă avem în vedere că e singura formaţiune care creşte continuu din 2004 încoace. Un lucru anormal, dacă ne gândim că activitatea politică înseamnă mult mai mult decât logica electorală. În peisajul democratic românesc, aflat încă în stadiu primitiv, merge şi aşa: ne-am obişnuit ca vânarea de scaune să fie singura raţiune de a fi a politicienilor noştri. Iar PD-ul confirmă regula, oricâtă gargară ar revărsa în capul oamenilor această unitate de măsură a demagogiei care a devenit bocul. După numai două luni de la plecarea miniştrilor proprii din Guvernul Tăriceanu, nu se face să scuipi în urmă. Mai ales că, deşi auto-declarat partid de opoziţie, PD-ul deţine o mulţime de pârghii ale puterii, mai ales în teritoriu. Numeroşi pedişti conduc, în întreaga ţară, prefecturi şi instituţii descentralizate ale statului. Bihorul e un exemplu elocvent în acest sens. Dar înfruptarea din beneficiile puterii şi mascarada opoziţionistă nu sunt noutăţi pentru această formaţiune cu o mobilitate de invidiat. Pe toate planurile, începând cu cel ideologic. Cine e în stare să se culce, seara, social-democrat şi să se trezească, dimineaţa, creştin-democrat, e capabil de orice. Iată de ce e periculoasă această moţiune cu startul ratat din cauza socotirii semnăturilor, precum număra Pristanda steagurile. În iureşul pedist spre porţile Palatului Victoria, scremuta adunare de iscălituri trece în plan secund. Nu mai contează nici măcar compromisul mizer al ademenirii în partid a celei mai stranii arătări parlamentare, pe numele ei de scenă Nati Meir. Contează, indiferent de finalitatea moţiunii, mesajul real al PD-ului: radem tot! Momentul nici măcar nu mai interesează, câtă vreme de partea cealaltă nu se întrevede vreo trezire la realitate.