În urma refugiului precipitat, provocat de cotropirea nordului Transilvaniei în anul 1940, tot inventarul liceului rămăsese neevacuat, inclusiv portretul lui Gojdu, cu excepţia câtorva materiale de arhivă. Se pot considera, printre motivele principale, insuficienţa posibilităţilor de transport şi grija cu prioritate a fiecăruia pentru propria sa familie. (Plutea în aer dictonul atmosferei de război, "scapă cine poate!") Frontul trecuse peste Oradea şi bântuia departe, pe meleaguri cehoslovace, dar războiul nu se terminase încă. Clădirea, în formă de careu, îngemânând Liceul "Emanuil Gojdu" şi Şcoala Normală "Iosif Vulcan", era încă ocupată de Comandamentul General al Etapelor, instituit de Armata Română pentru frontul din Apus. În noaptea de la cumpăna dintre 13-14 august 1945, mă întorceam acasă de la o ieşire din programul obişnuit. Nici ţipenie de om pe nicăieri. Doar ţârâit de greieri de-a lungul Promenadei Mihai Eminescu. Parcurgând în amonte cursul Crişului, deodată mă trezeşte din îngândurare o năpraznică vâlvătaie de peste râu, ce mistuia lacom şi cu pârâituri acoperişul Şcolii Normale. A doua zi s-a văzut dezastrul. Cum a rămas Şcoala Normală "Iosif Vulcan" fără acoperiş, cu şarpanta arsă pe toată întinderea ei şi cum a scăpat teafăr acoperişul Liceului "Emanuil Gojdu". Localizarea focului o făcuseră, cu un admirabil efort eroic, cei 30 de ostaşi ce formau garda de pază a comandamentului, dirijaţi fiind cu multă inteligenţă de vrednicul lor sergent-major, Ioan Coţofană. Când au sosit cele două maşini aduse de pompierii din Arad, nu mai aveau de stins decât jăraticul bârnelor. Vagoane de apă s-au scurs prin tavanul şi pereţii sălilor. Cu greu s-a putut cârpi, în mod provizoriu, acoperişul pentru începerea cursurilor abia la 15 noiembrie 1945, graţie grijii directorului Andrei Crăciun. La patru decenii scurse de atunci, nu mă aşteptam să mai întâlnesc vreun martor ocular al dezastrului. Totuşi s-a produs neaşteptatul într-o stranie conjunctură. Într-una dintre pauzele mari ale liceului mă caută un domn în vârstă şi mă găseşte la Cartea de aur ilustrată. Nu-mi venea să cred că e Ioan Coţofană, căci nu-l mai văzusem de la incendiu şi-l uitasem cu totul. Însă el se vede că nu. Din moment ce m-a căutat şi m-a şi găsit. Prin ferestrele dinspre curte, se vede chiar vizavi aripa sudică a careului format de clădire, care trecuse prin foc. Aducem în discuţie incendiul de atunci. Pe îndelete, Coţofană povesteşte amănunţit toată întâmplarea. De unde rezultă că focul fusese semnalat de către santinele când încă era mai mult fum decât vâlvătaie. Primul urcase chiar el în uriaşul pod. De pe la mijlocul şarpantei, în dreptul unui horn, erau îngrămădite vrafuri de cărţi, tablouri, portrete, şomoioage de cârpe şi alte materiale inflamabile, îmbibate cu motorină şi uleiuri. De aici, focul s-a intensificat rapid. Acţiune de mână duşmănoasă, îndreptată împotriva Comandamentului General. Potenţialul autor putea proveni numai din rândul personalului civil ce locuia în clădire. Invadarea Oradiei după 30. VIII. 1940 prilejuise alimentarea podului cu tablouri, portrete şi cărţi româneşti netolerate. Între ele se găseau desigur tablourile de la direcţiune, de la sala profesorală şi altele. Cu siguranţă era şi portretul lui Gojdu. Aşa a dispărut pictura profesorului Nicolae Irimie din patrimoniul Liceului "Emanuil Gojdu", supravieţuind doar fotografia despre ea în cele două volume de anuar citate anterior. foto Gojdu cu cravată (marius negrau) Generalul de divizie Olimpiu Stavrat, comandantul Comandamentului General al Etapelor de atunci, a ţinut să-l decoreze pe sergentul-major Ioan Coţofană pentru "Curajul, spiritul de jertfă şi abnegaţie", sună motivaţia din brevetul adus de el să-l citesc. În timp ce, şezând pe scaun cu privirea la fereastră, îşi continua relatarea, subit îşi pierde graiul, îl năpădeşte paloarea, mărgelele de sudoare îi acoperă fruntea şi obrajii, iar mâinile se lasă moi pe lângă corp. Soseşte Salvarea şi confirmă paralizia generală. Dr. Petru Corbu îl ia în îngrijirea sa în spital. Constată hemoragia cerebrală. Cu abnegaţie i-a consacrat un foarte îndelungat tratament pentru recuperare. După fotografia din anuar despre pictura lui Irimie, realizase o reproducere în cărbune Eliza Popescu Zissiade, fosta scenografă a Teatrului din Oradea, în dimensiunile de 70/100 cm, în anul 1968, şi a figurat la expoziţia semicentenară a liceului deschisă în 19 octombrie 1969. Statuia lui Emanuil Gojdu, prima până acum, ca să poată fi realizată de către Mircea Ştefănescu, i-am oferit câte o fotografie despre ambele portrete. Atât despre cel cu mantie şi dolman, cât şi despre cel în redingotă şi testament. Sculptorul a procedat foarte inteligent şi în condiţii foarte pretenţioase, căci sculpta direct în piatră de Viştea, lăsând să prevaleze Gojdu ca mecenat; redingota cu capa, în loc de dolman; testamentul, în loc de sabie şi tot în mâna stângă. A terminat cea mai reuşită statuie din Oradea în anul 1978. S-a dezvelit însă cu o întârziere de un deceniu (8. XI. 1988), din vina autorităţilor de partid. Tot cu portretul de testator ca mecenat apare Gojdu şi în volume componente ale Monografiei integrale a Colegiului Naţional "Emanuil Gojdu".