După cum au putut să observe cititorii noştrii, ultimele articole aferente acestei rubrici, au avut ca şi obiect analiza unor hotarâri judecătoreşti pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie în procedura recursului în interesul legii, fie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Motivul este unul extrem de simplu, hotărârile pronunţate de către instanţa supremă în cadrul acestor proceduri sunt obligatorii la nivelul întregului sistem juridic naţional reprezentând interpretări oficiale ale dispoziţiilor legale analizate. Vom menţine tendinţa aceasta şi în cadrul articolului prezent vom analiza o altă hotărâre judecătorească pronunţată de către instanţa supremă în cadrul procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept, mai precis decizia cu numărul 37 din 2016 care a fost publicată în cadrul Monitorului Oficial al României cu numărul 114 din data de 10 februarie 2017. Prin această decizie instanţa supremă a stabilit faptul că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 57 alin. (5) şi (6) din Codul muncii, combinat cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din Codul de procedură civilă şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în ipoteza neîndeplinirii de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia şi în situaţia în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanţei”. Hotărâre judecătorească de o importanţă deosebită pentru litigiile de dreptul muncii, care până acum erau paralizate de solicitarea instanţei de judecată privind prezentarea unui contract individual de muncă în formă scrisă. Aşadar, acţiunile prin care se reclama existenţa unui contract individual de muncă şi pe cale de consecinţă o serie de drepturi salariale, nu mai pot să fie respinse de către instanţele de judecată naţionale pe motiv de inexistenţă a contractului individual de muncă în forma scrisă, neprezentând relevanţă dacă reclamantul mai lucrează ori nu pentru pârât la momentul sesizării instanţei de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa supremă a criticat soluţiile de respingere ca fiind inadmisibilie a unor acţiuni prin care reclamantul solicita, instanţelor de judecată, constatarea existenţei unui raport individual de muncă, folosit fiind argumentul conform căruia salariatul îşi invocă propria culpă de a nu respecta dispoziţiile legale în materie privind încheierea unui contract individual de muncă în formă scrisă.