Prima  mea întâlnire cu grecii a avut loc într-un chip inedit în anul 1981. Susţinusem lucrarea de licenţă la Facultatea de drept din Cluj-Napoca  şi aşteptam cu  mari emoţii repartiţia guvernamentală care avea loc pe 4 iulie 1981, ziua independenţei americane şi... mult aşteptata zi a independenţei mele financiare faţă de părinţii mei din Şebiş care îmi trimiteau bani, cu  care cumpăram cărţi, nu mâncare, spre neagra lor disperare...

Înainte de marele eveniment din 4 iulie 1981, mi-am permis să ies la o bere cu prietenul meu de grupă (de pluton din armată, dar şi de an!), Suck Werner, originar din Sânpetru german din judeţul Arad. Şvabul, mai obicinuit cu localurile din Cluj, m-a dus la binecunoscutul Chios, un imobil încântător, înconjurat de un lac unde îndrăgostiţii se plimbau ades cu bărcile. Pe când discutam mai abitir despre cum vom coresponda după ce ne vom împrăştia prin ţara românească cu repartiţiile guvernamentale în buzunar, atenţia ne-a fost atrasă de zgomotul unui pahar trântit cu putere de ciment şi care s-a prefăcut în zeci de ţăndări. Apoi a urmat o adevărată canonadă de pahare şi farfurii sparte. Am crezut, la început, că a izbucnit o bătaie în toată regula, dar nu era aşa. La o masă lungă, mai îndepărtată de noi, o trupă zvăpăiată de cheflii, fete şi băieţi, aruncau peste cap paharele şi farfuriile în hohote de râs. Am crezut amândoi - proaspeţi jurişti - că va veni imediat Miliţia să-i ia la întrebări pentru tulburarea liniştii publice şi să le administreze o amendă usturătoare. Nici vorbă de aşa ceva. Spartul paharelor şi farfuriilor a mai continuat câteva minute. Chelnerul care ne servea ne-a explicat liniştit că domnişorii şi domnişoarele de alături sunt studenţi şi studente la medicină din Grecia şi că acum ei îşi fac cheful de adio, înainte de a pleca în Grecia să-i îngrijească pe concetăţenii lor. „Dar de ce sparg paharele şi farfuriile?”, a întrebat prietenul meu Werner. „Aşa e obiceiul la ei!”, ne-a spus chelnerul. „Şi cine plăteşte paguba?”, a  mai continuat şvabul cel ordonat. „Grecii, bineînţeles”, ne-a lămurit omul.

 Întâmplarea cu pricina a ţâşnit din meandrele memoriei mele înainte de a vizita mânăstirea Vatopedu la o întrebare a unuia din companionii mei: care au fost primele tale întâlniri cu grecii ?

Prima, la Cluj,  în 1981, a doua în insula Lesbos în august 2001, a treia, în octombrie 2015 pe Muntele Athos… Suficient să îndrăsnesc să scriu câte ceva despre ei…

Grecii sunt  răsfăţaţii Europei

Cred, fără rezerve, că grecii au fost şi rămân în continuare răsfăţaţii Europei. Au fost preferaţi de puternicii stăpâni ai Europei care şi-au întins aripile protectoare asupra lor în dauna noastră, a românilor, noi fiind sacrificaţi şi livraţi fără menajamente puterii sovieticilor. Aşa că Grecia, după Al Doilea Război Mondial, o ţară mai mică şi cu un puternic partid comunist a fost gratificată cu o democraţie occidentală, iar regatul României, cu un partid comunist cvasi-inexistent până în l945 şi cu conducători în majoritate străini  (polonezi, ucrainieni, ruşi, bulgari, unguri şi evrei) a fost cedat de Churchill, pe o bucată de hârtie, lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă în sud- estul Europei. Concret, în data de 9 octombrie 1944, Winston Churchill și  Iosif Visarionovici Stalin s-au întâlnit la o conferinţă în Moscova, fiind vizibil sfârşitul Germaniei naziste. Relatarea lui Churchill - un mare memorialist şi chiar laureat în 1953 al Premiului Nobel pentru literatură -  când s-a referit la acest episod diplomatico-strategic a fost aceasta: că el a scris pe o bucată de hârtie (după unii a fost un şerveţel) propunerea ca sferele de influență să se împartă  după cum urmează: în ce priveşte România, sovieticii să aibă influenţă 90%, deci aproape total, iar Anglia doar 10%, în ce priveşte Grecia, unde exista un puternic partid comunist care lupta împotriva nemţilor, să fie invers, adică Anglia să aibă influenţă în procent de 90%, iar sovieticii  doar 10%. Când a venit rândul Ungariei şi Iugoslaviei,  Stalin şi Churchill s-au împărţit frăţeşte, adică ambii să aibă influenţă de 50%. Cu Bulgaria, s-a stabilit ca ruşii să deţină 75 % influenţă, iar  Marea Britanie doar 25 %. Aşa se scrie uneori istoria cea dură, grea şi nemiloasă: pe uşoare  şerveţele de hârtie…

Nici atunci, în anul de graţie 1981 la Cluj, grecilor nu li s-a întâmplat nimic grav. Miliţia cea de temut nu a venit să-i tulbure. Chelnerii noştri au adunat  cu grijă toate cioburile sparte de tinerii discipoli ai lui  Hipocrate. Iar acum, în zilele noastre, în mod neîndoios, grecii beneficiază de un tratament avantajos din partea Comunităţii Europene. Am mai pomenit aici faptul că atunci când am vizitat  insula Lesbos în luna august 2001, am fost mirat că nu primeam din partea nimănui nicio chitanţă, decât cu excepţia băncii unde îmi schimbam puţinii mei dolari pe drahme greceşti.  Dar apoi, Grecia a intrat în zona euro şi drahma cea antică, de pe vremea lui Pericle sau chiar mai de demult, a rămas o amintire pentru nostalgici aşa cum a rămas marca germană pentru nemţii din fosta RFG. Între timp a izbucnit binecunoscuta criză a datoriei publice în frumoasa Hellada. Mai mulţi  finanţişti europeni au atras atenţia că guvernările  elene  au  ascuns  uriaşul deficit bugetar.

Din nou marile puteri europene au decis să ajute Grecia, lucru concretizat în  anul 2009 printr-un acord între Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, FMI și statul elen. În luna februarie 2012, Grecia figura în evidenţele fiscale comunitare că ar fi  primit  în total împrumuturi de la  diferite bănci europene de peste 353 de miliarde de euro!

Foarte legat de  situaţia uriaşelor datorii elene se leagă şi episodul pericolului ruperii relaţiilor cu Atena a Comunităţii din Sfântul Munte Athos  pentru măsura adoptată de guvernul elen de a taxa proprietăţile imobiliare monastice din afara Muntelui Athos. Comunitatea din Republica monastică  este pe punctul de a rupe relaţiile cu statul grec din cauza conflictului generat de noile măsuri anticriză ale guvernului elen adoptate în urmă cu  mai multe luni, care includ, printre altele taxarea proprietăţilor imobiliare monastice pe care le are Sfântul Munte în afara teritoriului strict al  peninsulei Athos. Călugării ameninţă că vor solicita sprijin şi ajutor din partea ţărilor slave ortodoxe care au mânăstiri în Sfântul Munte, precum  Rusia, Serbia şi  Bulgaria. Monahii consideră că o asemenea măsură fiscală  este dură şi încalcă statutul special al Sfântului Munte şi că acele proprietăţi extra muros reprezintă o sursă de venit sigur, absolut  necesar pentru întreţinerea mânăstirilor şi pentru primirea a mii de pelerini care vin aici anual. 

Finis coronat opus, spuneau latinii, adică sfârşitul încununează opera. Ultima mânăstire vizitată de grupul pelerinilor din Bihor în 6 octombrie 2015 a fost mânăstirea Vatopedu, cu una dintre cele mai mari comunităţi de călugări. După umila mea părere, cred că este mânăstirea cea mai bogată în sfinte icoane ale Maicii Domnului, astfel că a meritat întru-totul osteneala noastră de a fi văzută cu de-amănuntul. De altfel, probabil, din această cauză, ea figurează pe locul doi în clasamentul celor douăzeci de mânăstiri athonite, imediat după Mânăstirea Marea Lavră, situată în capitala Kareya a Sfântului Munte Athos.

În timp ce microbusul coboară  pe firul întortocheat al drumului, spre mânăstirea Vatopedu, auzim glasul  obosit acum al  unuia   dintre tinerii preoţi:

„Fiind furtună pe mare şi fiul împăratului (Teodosie cel Mare), Arcadie, călătorind cu o corabie, pe când se afla pe punte, a fost luat de un val şi aruncat în mare. După multe căutări zadarnice, cei care îl însoţeau s-au deznădăjduit de a-l mai găsi şi, întristaţi, au tras corabia la un liman care se afla în apropiere, chiar în locul în care se află azi  mânăstirea. Când au coborât pe uscat l-au aflat pe copil dormind liniştit sub o tufă de rugi. Plini de bucurie l-au trezit şi l-au întrebat cum a ajuns acolo. Atunci el le-a spus că, atunci când a căzut în mare, a văzut o femeie frumoasă, în haine strălucitoare, care l-a luat de mână şi i-a spus să nu-i fie frică. După ce l-a scos pe uscat, s-a făcut nevăzută. Au înţeles cu toţii că a fost Maica Domnului.”

Coborâm repede în faţa mânăstirii şi ne grăbim să ajungem înăuntru. La obişnuitul păhăruţ de ouzo aflăm că numele mânăstirii  Vatopedu provine din cuvintele greceşti vato (tufă) şi pedion (copil),  deci Vatopedu înseamnă literal copilul dintre tufe sau copilul din tufiş.

Maica Domnului, salvatoare a  copilului de împărat s-a bucurat din partea tatălui acestuia, basileul Teodosie cel Mare de cea mai însemnată şi bogată  cinstire. Împăratul Teodosie cel Mare a construit în secolul al IX-lea, în jurul anului 860, mânăstirea ce deţine la ora actuală cel puţin şapte icoane vindecătoare ale Maicii Domnului. Mânăstirea a avut însă un trecut zbuciumat. A fost prădată de către piraţii beduini. A fost nevoie de o nouă întemeiere a acesteia în secolul al X-lea, între anii 972- 985, de către  trei creştini înstăriţi din Adrianopol: Atanasie, Nicolae şi Antonie. Clădirile din ziua de azi au fost zidite pe vremea marelui basileu Manuel I Comneanul. O arhivă aproape de necuprins a acestei mânăstiri se mândreşte cu hrisoave de la împăraţii bizantini şi de la cuvioşii şi binecredincioşii  patriarhi ai  Constantinopolului, de la darnicii prinţi ai Serbiei şi de la puternicii şi imprevizibilii ţari ai întinsei Rusii, găzduind peste 14.000 de documente. Între aceste documente se găsesc nu puţine manuscrise şi acte ce fac vorbire şi despre milostenia şi grija creştinească pentru Sfântul Munte a multor  voievozi ai Munteniei şi Moldovei. Aflăm că şi aici, viteazul domn Ştefan cel Mare al Moldovei a ridicat la Vatopedu arsanaua (portul) pentru găzduirea corăbiilor. Pisania voievodului cu un basorelief din marmură albă,  datând din anul 1496 ne înfăţişează emoţionant chiar pe domnitorul ctitor, cu coroana voievodală pe cap, închinând o bisericuţă  Maicii Domnului  cu Pruncul  în braţe. Dedesubt, zărim cu toţii, cunoscuta şi temuta pe acele vremuri stemă a Moldovei cu impresionantul şi viforosul ei cap de zimbru şi anul constructiei, 1496. Ne-am învârtit o vreme în jurul pisaniei, pusă pe latura dinspre mare a clădirii, ca în jurul unui obiect magic, dătător de puteri şi de mândrie  naţională  aşa cum facem de obicei, de câte ori vedem urme vizibile ale milosteniei româneşti de pe Sfântul Munte.

(Va urma)