Ideea scrierii acestui articol-pamflet nu îmi aparține. Mi-a fost sugerată de un lider local din PNL Bihor, într-o discuție de aproape o oră pe marginea realităților politice din Oradea și Bihorul zilelor noastre. Nu am să-i dau numele pentru că, pe lângă faptul că nu i-am cerut acceptul, nu vreau să-i periclitez traseul spre funcțiile din Bucureștii „miticilor”. Să dea Domnul să urce cât mai sus în ierarhia politică a României viitoare, să impună o politică națională de tip transilvănean/european.

Discutând despre depunerea candidaturilor la Președenția României, o adevărată inflație de amatori!, ne-am oprit la modul ingenios în care Președintele UDMR - poetul Hunor Kelemen - a înțeles să vină în persoană la Biroul Electoral Central cu dosarele ce cuprindeau semnăturile adepților săi cerute de lege. Sigur, dosarele le aduceau subordonații, el doar onora festinul!

Dacă ceilalți candidați: unii au venit în mașinile luxoase pe care i le-a oferit statul, adică noi contribuabilii prin impozitele pe care le plătim la bugetul țării, alții chiar pe jos în mijlocul adepților – mostră de democrație populistă, ungurul nostru a venit pe o motocicletă. Desigur, una scumpă, cu mulți CP (cai putere-n.n.), zgomotoasă, condusă cu siguranța profesionistului ce-i ținea hățurile.

„Vedeți - domnule profesor, îmi spunea interlocutorul liberal, nici acum ungurii, ori măcar liderii lor și echipa dură din jur, nu se pot debarasa de tradiționalul cal cu care înaintașii lor au venit în Europa centrală din îndepărtata Asie barbară a vremii. Că vorbim de sângerosul Attila (434-453, d.Ch.) pe care și-l revendică drept înaintaș, că este vorba de ugro-finicul Arpád (890-907, d.Ch.), ascendentul direct. Amândoi, deci și oștenii lor, aveau sub șaua calului carnea crudă pe care o frăgezeau astfel pentru a o putea mânca mai ușor. Cel puțin așa au lăsat scris posterității cronicarii vestului european cu care s-au confruntat și Attila și Arpád. De aici răutatea noastră de a le aminti începuturile lor europene, într-o vreme când noi, ciobanii și agricultorii români, eram organizați în voievodate incipiente, eram creștini, închinați Constantinopolului bizantin și ortodox – a doua Romă culturală a Europei”.

„Gestul conaționalului Hunor, dezvolta cu plăcere interlocutorul meu, coboară în gena lui din timpurile etapei lor sălbatice, de migratori. După un început de creștinare sub Patriarhia Ortodoxă a Constantinopolului, au avut inspirația să se catolicizeze sub Papa de la Roma. Așa au rezistat într-o mare înconjurătoare de ortodocși, slavi și români. Altfel dispăreau ca neam! Poate îi asimilam noi, românii, că eram mult mai numeroși decât ei (se zice că Arpad avea doar 200.000 de supuși), aveam o cultură romano-bizantină mai veche și rafinată, aveam conștiința vechimii noastre în spațiul geografic central european în care ne-am născut și crescut”.

„În asociațiile de motocicliști din țara noastră, se pare că și din alte țări vest europene, statisticile spun că majoritatea sunt unguri sau descendenți ai acestora. Nostalgia după calul epocii migratoare se păstrează până astăzi în altă formă modernă, motorizată. Observați, și interlocutorul meu îmi arată un tabel cu evoluția numerică a maghiarilor din Bihor pe baza recensămintelor populației din ultimii 30-40 de ani, ei scad numeric mai accelerat decât românii. Ponderea lor peste zece ani, va fi cert sub 20%, cu toate consecințele ce derivă din dreptul de inscripționare în limba lor, pe lângă limba românească, a denumirilor instituțiilor statului nostru. Mai grav este, însă, efectul calului în traseul tinerilor maghiari din «Bazinul Carpatic» – cum își revendică ei teritoriile din Transilvania, Slovacia, Ucraina. Ei dacă pleacă de acasă prin Ungaria, în galop, trec mai departe în Europa vestică. De acolo nu se mai întorc, în timp ce românii încep să revină pe meleagurile natale, după ce adună ceva capital bănesc pe care să-l investească în Țară, să-și ridice nivelul de trai. Noi, românii, nu avem «sindromul călărețului». Până la urmă, păstoritul transhumant nu are nici o legătură cu migrația. Păstorul român avea casă, familie, gospodărie trainică și stabilă în preajma Carpaților, fie la nord, la sud, la est sau vest de aceștia. Primăvara se întorcea acasă unde stătea până în toamnă păscându-și turmele în munții din preajma satelor de baștină. Doar iarna trecea spre bălțile Dunării, în Dobrogea, sudul Basarabiei, chiar până în Crimeea și Kuban, cu climă mai blândă, unde găsea iarbă și stuf pentru mioare. De acolo venea acasă și iarna la evenimente deosebite în familie: de sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou, când i se năștea un copil sau îi decede un părinte sau rubedenie apropiată”.

Am avut o discuție lungă și frumoasă cu liderul penelist. Știa istoria neamului său și a conaționalilor noștri! Acționa în consecință în funcția pe care o deținea!

Respectând deontologia cercetării științifice academice, i-am preluat și îi recunosc ideea, chiar  dacă am dezvoltat-o puțin, punând piper și sare pentru a fi mai gustoasă. Sper să nu se supere!

Îți doresc succes la București - domnule parlamentar!