Sunt un cititor constant și consecvent al Ziarului „Crișana”. Din aria publicistică a Oradiei, acest ziar s-a așezat mai trainic în mintea și în sufletul meu. Poate și pentru faptul că, din echipa redacțională a acestuia au făcut parte și colegi    de-ai mei de liceu, pedagogiști ca și mine, ale căror scrieri le-am urmărit de-a lungul anilor, cu interes, de cele mai multe ori, cu reală plăcere.

Dar mai mult și mai mult mi-aduc aminte că această foaie de știri și noutăți se transforma în ceasul de delectare al tatălui meu (muncitor, ceferist și agricultor), după lăsarea serii și după închiderea cufărului cu treburi gospodărești. Eram abonați la ziar (cam unicul zonal din acea vreme) și, zi de zi, poștașul îl lăsa în poartă, adeseori însoțit de scrisori sau de vederi, aducătoare de bucurie și în același timp de curiozitate sporită. Tata citea ziarul doar seara căci, altfel, și-ar fi auzit el de la biata mamă, frântă de trebi, că are vreme de pierdut, când atâta lucru stă și-l așteaptă. Noi însă, băieții... ca băieții, apucam să mai citim din ceea ce ne plăcea și înainte de lăsarea serii, așa cum știa să se descurce oricare copil de crișan.

Așadar, citind ziarul, am aflat și despre povestea Revistei „Familia”, mai ales despre înregistrarea la OSIM a acestei mărci... pe persoană fizică, cum ar zice oricine. Recunosc că nu sunt un cititor atașat al revistei cum, de altfel, nu mă pot lăuda nici cu preferințe pentru alte publicații de gen, deși intenția de-a le căuta și de-a le studia a tot existat. Dar mi-a plăcut să aflu vești despre trăirea acestei reviste, în special despre numele celor ce se avânta pe tărâmul creației literare, mai ales din zona Crișanei. Cu câtva timp în urmă chiar, conducând organizația profesională din care fac parte, am contribuit la sponsorizarea unor manifestări literare organizate de către Revista Familia.

Ce m-a uimit însă cel mai mult în această poveste, a fost modul înjositor în care profesorul universitar dr. Ion Simuț, colegul meu mai mare din liceu, a fost îndepărtat din funcția de redactor al acestei reviste. Despre el, vrednicul meu coleg, aș dori să mai poposesc aici, în câteva cuvinte de toată lauda, în pofida  faptului că nu am fost apropiați în perioada de după liceu, drumurile noastre și preocupările fiind mult diferite, dar am avut față de el o admirație deosebită și continuă, bucurându-mă ori de câte ori aveam prilejul să-l urmăresc în publicații, sau să-l întâlnesc.

Era cu doi ani mai mare decât mine în liceu. În acei ani, manifestam oarecari  înclinații spre literatură și eram și eu membru în Cercul literar al liceului îndrumat de către ilustrul profesor Dumitru Pele, dirigintele meu. Din același cerc făcea parte și colegul Ion Simuț.

Simțeam o diferență ca de la cer la pământ între el și mine, în privința capacității și a puterii de a aborda, la modul cât se poate de personal, dar motivat și determinat, un subiect literar, un poem ori un roman, evoluția unui scriitor, ilustrarea unor secvențe poetice ori a unor fragmente de proză, dialog cu un autor și câte altele. Mă întrebam atunci, de unde are această deplinătate, talentul de-a putea vedea și de-a putea pătrunde în opera unui creator de versuri ori proză. Era și el băiat de la țară ca și mine, dar eu mă simțeam mic și neputincios pe acest tărâm al explorării textului literar, în comparație cu el. Mi-a rămas întipărită în minte festivitatea de absolvire a liceului de către clasa sa (anul V), când Ion Simuț a impresionat toată asistența cu o compoziție proprie, plină de vervă, dedicată tinereții. A fost cea mai frumoasă absolvire de liceu la care am participat.

Mai târziu mi-am dat seama că trebuie să te naști cu acest ceva și pentru așa ceva, că acest ceva poate crește numai cu trudă dublată de pasiune și plăcere, fapt pe care Ioan Simuț l-a dovedit prin ceea ce a devenit și a reușit în lumea criticii literare, după cum aveam să constat cu multă simpatie, alături de mulți alții.

O întâmplare aș mai vrea să povestesc cu Ion Simuț, sperând că o să-l definesc și mai bine în pasiunea sa de explorator literar încă din zorii tinereții. Prin anul 1972, am participat și eu la olimpiada de limba și literatura română, faza județeană. A participat și Ion Simuț și întâmplarea a făcut să fim repartizați în aceeași sală de clasă, deși eu eram în anul II de liceu, iar el în anul IV. Ni s-au adus subiectele, diferite bineînțeles, pe fiecare clasă. Se dădeau atunci un subiect de limbă (gramatica) și un subiect de literatură. Țin minte că mie mi s-a dat, pe lângă gramatică, o temă legată de Pastelurile lui Alecsandri. Când să se citească subiectul pentru anul IV, ce să vezi? La literatură li s-a dat o  compunere liberă cu titlul „Ce vreau să devin în viață”. Ne-am apucat cu toții de scris și, cam după o jumătate de oră, Ion Simuț se ridică din bancă și predă lucrarea profesorului asistent, spunând că a terminat.

Când ne-am întâlnit, l-am întrebat cum de a predat lucrarea așa de repede. Și mi-a spus că a terminat repede subiectul de gramatică, iar la literatură a scris doar atât: Eu vreau să devin învățător.

Sigur că da. În anul IV de liceu Ion Simuț se îndrepta încet - încet către o maturitate în a gusta și a se delecta cu textul literar creat înainte de atâția compozitori, ori chiar de a da palme aceluia ce nu-și onora numele și profesia de scriitor. Era avid în a analiza, a comenta, a compara, a completa și, în final, a educa cititorul în spiritul cunoașterii și al aprecierii valorilor literare. Așa l-am cunoscut și l-am știut dintotdeauna pe Ion Simuț. Și sunt convins că nu s-a schimbat.

Cornel Gârba