Ceea ce era previzibil să se întîmple s-a întîmplat. Așa cum am fost prevenit, au început represaliile în urma publicării articolului meu despre starea revistelor literare. Directorul revistei Familia îmi cere în mod public demisia în editorialul din numărul 6, pe iunie 2019, după ce o mai făcuse o dată într-o ședință de redac­ție. În numărul dublu 7-8, de vară, îmi este refuzată publicarea răspunsului meu la articolele profund neînțelegătoare, apărute în România literară și în Familia (există în articolul meu trimiterile exacte). Dreptul la replică îmi este refuzat chiar în revista din al cărei colectiv redacțional fac parte. Este pentru prima dată, din 1990 încoace, cînd mi se cenzurează un articol. Evenimentul trebuie semnalat, analizat ca o anomalie și adus în atenția opiniei publice.

Într-un mail din 22 iulie 2019, Ioan Moldovan îmi scrie în termenii următori: „Colega Simuț, am primit materialul pentru rubrică. În ce mă privește, nu consider că locul său e în rubrica de revistă pe care o deții. Articolul nu face decît să repete ceea ce ai dezvoltat în intervențiile anterioare, cu un plus de vehemență împotriva lui Manolescu și Chifu. Propun să dai alte interogații pentru numărul dublu“. Decizia de cenzură e luată, imediat după invitația la demisie. Nu contează vehe­men­ța incredibilă a lui Gabriel Chifu și a lui Traian Ștef. Ei sînt agreabili și publicabili.

Răspunsul meu poate fi citit în continuare, dacă veți crede de cuviință să-l publicați ca o reparație necesară. Colegii mei nu cred că punctul de vedere al unui coleg și onoarea lui trebuie apărate în primul rînd în propria revistă, unde a și fost publicat inițial punctul de vedere, în numărul 5, pe mai 2019. Ei cred că trebuie să facă o bună impresie la centru, prinși în comedia luptei cu dușmanul. Din nou se acreditează ideea că am scris împotriva conducerii USR, ceea ce e cu totul fals. Chiar și în acest răspuns apreciez abilitatea electorală a lui Nicolae Manolescu de a-și apăra conmilitonii de la celelalte reviste. Numai că nu i-a atacat nimeni. I‑am îndemnat la o reformă de conținut și de stil publicistic.

Aflu pe căi ocolite că se pregătește excluderea mea din Uniunea Scriitorilor. Poate că nu e decît un zvon de intimidare și descurajare. Ar fi o aberație. Repet degeaba că articolele mele despre revistele literare nu sînt scrise împotriva Uniunii Scriitorilor și a conducerii ei, instituții pe care le respect. Polemizez numai cu punctele de vedere exprimate de președinte, de vicepreședinte și de alții. Solicit să nu fiu asociat cu contestatarii USR, dar unora le convine să fiu asociat în mod abuziv cu ei. Așa cere logica de inventare a dușmanului. Profitul celor care îl inventează și îl vituperează e că se arată cît sînt de vigilenți și de eroi cei care apără tagma după sindromul „patria în pericol“, în varianta „USR în pericol“ sau „revistele literare în pericol“.

Vă rog să-mi îngăduiți să mai stărui cu o explicație necesară.

Nu aș fi crezut că se va ajunge aici. O banală invitație la o discuție despre soarta revistelor noastre literare, în contextul crizei de public, a fost transformată într-o amenințare la adresa literaturii române contemporane. Eu am devenit Dușmanul, inventat după o formulă simplă, nu după aceea mai sofisticată a lui Umberto Eco. Spiritele s-au inflamat și contraopinenții mei eroici au și uitat de la ce am pornit. S-au mobilizat pentru apărare ca în fața unei grave amenințări. Eu însumi ajung să nu mă mai recunosc, copleșit sub un potop de antipatii. Sînt răstălmăcit, pentru a se potrivi imaginea deformată cu proiecțiile maladive ale marilor vigilenți. Nu am scris cu ură, ci cu neliniște. Mi se atribuie ură și mi se răspunde cu ură. Nu am atacat revistele literare, Uniunea Scriitorilor sau alte instituții, ci am îndemnat la reflecție asupra unui fenomen sociologic bizar: avem tot mai multe reviste cu din ce în ce mai puțini cititori. Nu contează. Sînt consacrat ca agresor periculos, căruia i s-au întunecat mințile și căruia i-au dispărut dintr-odată toate meritele de critic și istoric literar cu vechi state de serviciu credincios literaturii române. Semnalul l-a dat Nicolae Manolescu, președintele USR, care a decretat starea de asediu. Gabriel Chifu, vicepreședinte USR și director executiv al României literare, a pornit furibund la atac. Dușmanul trebuie anihilat. Ioan Moldovan, directorul revistei Familia, unde sînt redactor cu jumătate de normă, îmi cere urgent demisia, într-un editorial, fără să o motiveze administrativ. Traian Ștef îmi face un portret de sperietoare agățată în cireș, îmi alcătuiește o biografie detestabilă, pentru amuzamentul galeriei. Marta Petreu, nedocumentată, tresare de indignare în Apostrof, numărul 7, pe iulie 2019. Nici ea nu înțelege despre ce e vorba și adaugă snoave într-o poveste horror, izvorîtă din coșmarurile ei și din teorii sterile. Alte fantezii ridicole urmează. Nimeni nu poate opri aceste anomalii, odată ce semnalul fals a fost dat cum că o viespe a intrat în stup. Lucrurile tind să o ia razna rău de tot. După semnalul lui Vodă, s-au înghesuit trepădușii, vitejii cu arme boante din recuzita unui teatru de amatori. Mă îndoiesc de faptul că patronul agreează logica viciată, limbajul suburban și comportamentul deviant.

La un moment dat, în această vară, am vrut să abandonez bătălia, scîrbit de insanitățile cu care am fost acoperit și de răstălmăcirile care intoxică opinia publică (Ioan Moldovan și Traian Ștef au pus pe Facebookul revistei articolele lor, dar nu și articolul meu). Fac un apel la buna-credință a celor care vor să vadă mersul acestor distorsiuni şi să citească  textul meu inițial „Elegie pentru revistele literare“. Cu excep­­ția articolelor publicate în Observator cultural, toate celelalte evită adevăratul subiect: criza de public a revistelor literare, inclusiv a celor generos finanțate de la stat. Am atins un punct nevralgic, de vreme ce au sărit ca arși toți cei care se fac că nu pricep despre ce e vorba și îl atacă insalubru pe preopinent. Morala fabulei se află la vedere: nu știm să discutăm în contradictoriu și să ne respectăm unii pe alții. Sărim repede la discreditarea adversarului sau chiar la reprimarea lui, dacă funcția ne-o permite. Inventarea și escaladarea acestui conflict nu-mi aparțin. Aș fi vrut dialog constructiv; la România literară și Familia mi s-a răspuns cu jigniri și amenințări, venite chiar de la șefii acestor publicații.

În speranța că veți considera utile observațiile critice despre civilizația dialogului și continuarea acestei discuții despre revistele literare, vă mulțumesc și vă urez toate cele bune!

Voi reveni în toamnă cu alte subiecte fierbinți.

Cu stimă,

Ion Simuț

Cum a fost înțeles articolul meu despre revistele literare?

 

Nu aș fi scris niciodată un asemenea text explicativ despre cum a fost înțeles sau neînțeles un articol al meu, dacă el nu ar fi dus la cele mai grave anomalii în relațiile mele din viața literară, calmă și cordială pînă de curînd. Mi-am reprimat prima intenție de a le scrie în particular celor cărora aveam să le reproșez ceva, pentru că i-am văzut prea înverșunați, ofuscați și veninoși, transpuși într‑o altă lume, ca să mai fie posibilă o adresare colegială. În articolul meu „Cum discutăm despre revistele literare?“, publicat în Observator cultural nr. 977, din 4-10 iulie 2019, am adus mare parte din explicațiile pe care le-am crezut necesare (completări, precizări, detalieri). De această dată nu explicații vreau să dau, explicații care constat că sînt inutile pentru cine e blocat într-o falsă înțelegere, ci vreau să fac cîteva comentarii. Ele vor veni în mod intenționat mult prea tîrziu. Eu le scriu în 9 iulie, iar ele vor apărea cîndva în septembrie. Nu contează. Cîteva reflecții despre morala acestei întîmplări poate că nu le strică prietenilor care mi-au mai rămas.

Trec peste invectivele colegiale scrise de Ioan Moldovan și Traian Ștef în numărul anterior al revistei Familia (numărul 6, iunie 2019). Cît despre limbajul și gîndirea lor, prefer să nu le calific. Mărturisesc numai că nu aș fi niciodată în stare să scriu cu asemenea mînie despre un coleg de redacție care își exprimă tăios, dar civilizat o opinie critică. Menirea noastră ar fi să facem o revistă mai bună, nu să ne încotim neelegant și jignitor. Bunii mei colegi arată ce fel de om sînt eu (un monstru, desigur), dar nu discută deloc, dar absolut deloc ideile articolului. E de la sine înțeles că nu am dreptate, pentru că… sînt un om rău, un redactor rău, un profesor rău, un nombrilist, un nefericit și un neisprăvit. Bine că sînteți voi altruiști, oameni buni, fericiți și de mare ispravă! Eu așa vă socotesc. Să mergem înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Oricum, subiectul articolului nu eram eu, ci prezentul și viitorul revistelor literare. Nu vedeți devierea?

Pentru a nu alcătui o poveste mult prea lungă, îi îndemn pe cititorii interesați să-și amintească de articolul meu „Elegie pentru revistele literare“, publicat în revista Familia, nr. 5 din acest an, și reluat cu un adaos în Observator cultural nr. 975, din 20-26 iunie 2019. Care era ideea principală, pe care o rezum acum și mai prăpăstios? Că ne îndreptăm spre o apocalipsă a revistelor literare, dintr-un motiv foarte simplu: lipsa cititorilor sau criza de cititori pentru cele mai multe dintre ele. Dacă nu au cititori, rațiunea de a fi a revistelor literare încetează. Complicația intervine din momentul în care aflăm că mare parte din revistele culturale sau literare sînt finanțate din fonduri publice, adică de la stat, în diverse forme. De aici au început să se inflameze spiritele: cînd am afirmat că revistele nu mor, deși nu au cititori, deși sînt proaste (unele dintre ele), pentru că oricum sînt întreținute prin subvenții. Las deoparte problema cu pensionarii din instituțiile de cultură, pentru că e mult prea sensibilă.

Cu ce efect m-am trezit, ca urmare a acestui gînd? Că doresc înlăturarea directorului Ioan Moldovan, de la revista Familia, ca să mă instalez eu! Ridicol! Cum să înlocuiești un pensionar cu un alt pensionar, cînd pledezi pentru revigorarea viziunii și a strategiilor culturale? Dar, repet, în momentul de față, așa cum e la revista Familia, totul e perfect legal. Pe plan local, confuziile au mers în acest sens, la care nu m-am gîndit cîtuși de puțin. Pensionarii, dacă sînt valoroși, pot să colaboreze la orice revistă cu creațiile și opiniile proprii. Nu există poet pensionar sau prozator pensionar sau critic pensionar, există numai redactor pensionar sau director pensionar. Să trecem peste asta!

Al doilea efect local a fost că articolul meu ar fi adus prejudicii revistei Familia (prejudicii morale sau de imagine) și că, prin urmare, eu ar trebui să părăsesc urgent redac­ția ca un… răufăcător. Iarăși, nu am găsit justificată această opinie redacțională unanimă și am cerut o motivare a comisiei de etică, urmată de o eventuală propunere de încetare a contractului meu de colaborare sau de redactor cu jumătate de normă. Pînă în acest moment (9 iulie 2019), nu am primit ca document intern o astfel de decizie sau o analiză a situației. De ce trebuie să jucăm în această comedie cu demisia mea din redac­ție? Care ar fi pricina?

Problema gravă nu era însă aici, în redac­ție, ci la centru, la Uniunea Scriitorilor. Cititori vigilenți i-au dat lui Nicolae Manolescu semnalul de apariție a unui dușman în perimetrul securizat și au declanșat alarma. Cînd panica e declanșată, gîndirea nu mai funcționează: „Simuț atacă revistele literare ale USR, atacă legea finanțării, atacă președintele USR“. Cine să mai stea să socotească, după ce o falsă alarmă a fost declanșată? Pornește apărarea. Nicolae Manolescu scrie în România literară, nr. 27-28 din 21 iunie 2019, pe ultima pagină, articolul „Elegie pentru un critic literar“, ca un conducător USR vădit buimăcit de sirenele unui dezastru iminent: „SOS, Uniunea în pericol sau revistele USR în pericol!“ – nuanța nu mai contează. „E șocant să pui în pericol revistele literare, coloana vertebrală a literaturii contemporane, de dragul unei ambiții de care nu ai absolut nici o nevoie“ – sună domnia sa din trîmbiță. Niciodată nu mi-a acordat o asemenea încredere sau putere, fie ea și negativă (cum că pun în pericol revistele literare etc. etc.), deși, altfel, pînă acum, a scris moderat favorabil, cu observații critice firești, despre cărțile mele și despre rolul meu, „inconturnabil“ (citez), dar modest, desigur, în literatura română contemporană (inclusiv în Istoria… mare și în Istoria… mică). Am făcut un „gest public reprobabil“, care arată că mi-au dispărut brusc toate calitățile minimale: intelectul, caracterul, bunul-simț și onestitatea. Să auzi și să te crucești! (Poate că numai eu). Cum am putut suferi o asemenea metamorfoză spectaculoasă, de la un critic de bun‑simț la un nesimțit, pur și simplu? Nu știu, mă mir și eu. Dar cum de nu s-a gîndit Nicolae Manolescu că, totuși, altceva e la mijloc? Nu se poate ca un om respectuos și fidel, ca mine, colaborator cu sute de articole la România literară, să devină brusc un  nesimțit. Ba uite că se poate!

Acoliții pun mitralierele. Gabriel Chifu, în România literară, nr. 29-30 din 5 iulie 2019, p. 4, nu identifică teroristul, nu-i dă numele, e un mascat oarecare cu bombe la brîu, care face „o infamie de vară“, răspîndește „o idee otrăvită, periculoasă“: „cineva iresponsabil sau doar mînat de un oportunism atroce“, un agent al statului islamic, ultimul disperat. Bravo, Gabriel! Vigilența ta e neadormită. Disprețul de a nu-și numi preopinentul îi poate fi întors ușor pamfletarului, disprețuindu-l pe cel care nu este capabil de o reacție civilizată. Să trecem peste asta și să vedem ce mai zice tomnaticul gardian. Toate revistele merită să trăiască: „dacă apar, atunci e necesar să apară“ – logic, nu? Programul național de mediocrizare a vieții literare poate să continue, trebuie să continue, e vital să continue, că doar și șeful cel mare a spus că revistele sînt coloana vertebrală a unei culturi. Altfel de unde am mai recolta clientela electorală pentru conducerea USR, care trebuie perpetuată veșnic! Teroristul neidentificat lovește revistele literare și dorește desființarea lor.

Dragă Gabriel, acele reviste care nu au cititorii de subzistență, pentru cine trăiesc? Pentru cei doi-trei-patru redactori care vor vota la alegerile USR? Nu fi cinic, că se vede! Dar asta nu e tot! „Tomnaticul agresor este cineva care a primit foarte mult de la breas­lă (prea mult!), iar acum iată cum mulțumeș­te, încercînd să dea foc la casă“. Ăsta aș fi eu! Un „agresor tomnatic“, care a primit de la breaslă prea mult, iar acum sînt revoltător de nerecunoscător. Dragă Gabriel, dacă ți-aș zice eu că ești un scriitor tomnatic (aș putea să spun un profitor tomnatic, dar nu zic), care a primit de la breaslă prea mult, cum te-ai simți? Dar să știi că e adevărat! Vei vedea peste cîțiva ani, cînd vei fi pus la locul care ți se cuvine, ca alți foști vicepreședinți ai USR. Limbajul jignitor al directorului executiv al României literare nu se oprește aici. El consideră că mă adaug „unei întregi galerii de întristători mutanți care, în ultimii ani, așa înțeleg să se afirme: nu prin solidaritate, ci prin ură și violență, nu construind, ci demolînd cu o stranie, neobosită pasiune“. Am citat, păstrîndu-mi uimirea cu care un fost coleg și prieten poate să scrie despre mine, considerîndu-mă „un mutant“. Foarte măgulitor, nu? Supărarea lui Don Quijote i-a dat curaj lui Sancho Panza. M-am manifestat eu prin „ură și violență“? O simplă opinie critică poate fi considerată defăimătoare, demolatoare, distructivă?

Obsesia lui Gabriel Chifu cum că „palatul“ USR e bîntuit de complotiști e semnificativă. Toată conducerea USR e traumatizată de procesul cu contestatarii Uniunii. Ca Hamlet, înfige spada în perdele. Nu sînt de partea acestor contestatari – să fie clar. Zice comicul vicepreședinte: că eu vreau să apară în continuare revistele, cu condiția ca la cîrma lor să ne instalăm eu și ai mei. E presupoziția unui fricos și a unui agitator (ce altceva poate să spună „un mutant“, adică eu, despre un arogant, adică el?). Mă asociază grupului contestatar al USR, ca să-i fie mai ușor să expedieze explicația crizei de public a revistelor literare pe seama unor complotiști infami. Mizerabil, dragă Gabriel! Așa primește România literară discuția despre un subiect important, care e viitorul revistelor literare? Nu a scris nimic substanțial pînă la această dată (9 iulie 2019). Ratează subiectul cu brio. Adică lamentabil, prin limbaj și agresivitate.

Ce ar fi dacă aș zice, în stilul lui Gabriel Chifu, că România literară e o confrerie de profitori, panicarzi și fripturiști, baroni ai USR? Aș avea scuza că sînt un „mutant“ și un „agresor tomnatic“, cum cu generozitate mă numeşte Marele Scriitor Șef Adjunct. Dar eu nu zic. Nu mă pretez la josniciile celei mai importante reviste literare a țării. Nu am spus sau scris nimic defăimător la adresa Uniunii Scriitorilor, a președintelui ei, a revistei centrale care supraveghează și penalizează tot, inclusiv cel mai inofensiv spirit critic.

Cît privește comparația pe care o propune Nicolae Manolescu cu perioada interbelică în privința efervescenței revuistice, trebuie să ținem seama de două mari diferențe față de perioada actuală. Prima: cele mai multe dintre revistele interbelice (în general efemere) erau inițiate de grupuri de tineri, care doreau să-și afirme o nouă orientare estetică sau polemică. A doua: revistele nu erau subvenționate de stat, cu o singură excepție (Revista Fundațiilor Regale, cea mai bună și mai longevivă, alături de Viața românească și de Gândirea, reviste cu altă finanțare), dacă prin stat interbelic forțăm să înțelegem regalitatea, care era numai o parte a statului (Fundația Regală nu era o fundație de stat, în înțelesul de azi).

Azi, liberalii în teorie vor socialism în administrația culturii, iar elitiștii (care sînt dea­supra oricărei democrații) flatează mediocritățile ca întîi să-i voteze, apoi să le transforme în masă de manevră. Moravuri balcanice la cel mai înalt nivel… Mătasea broaștei care împînzește un lac…

Închei optimist, liniștind simpatizanții revistelor fără public și pe cei ai mediocrităților protejate de la centru. Nu se va întîmpla nimic rău. Nu citește nimeni discuția noastră exagerată în pretenții și acuze. Toate revistele finanțate prin legea 136 din 8 iunie 2015 vor apărea în continuare, ca și celelalte reviste subvenționate de la consiliile județene sau de la primării. Stați liniștiți la locurile voastre! Fierbem degeaba și ne mîniem unii pe alții văzînd atacuri la persoană și la existența unor reviste acolo unde nu există astfel de atacuri infame.

Mai spun încă o dată: adevărata temă a articolului meu e criza de public a revistelor literare! Un fenomen neliniștitor pe care îl semnalez din postura unui simptomatolog de serviciu al vieții noastre literare. Ce putem face ca să recîștigăm publicul pierdut? – iată tema de reflecție pe care am propus-o. Sau, într-o altă formulare, mai îngrijorătoare: merită să apară în continuare o revistă care nu are cititori? Sau: de cîți cititori e nevoie pentru ca o revistă să fie subvenționată? Sau, mai îngăduitor: e neapărat nevoie ca o revistă să aibă cititori pentru a apărea?

 

(Articol eliminat din cuprinsul numărului dublu 7-8, 2019, al revistei Familia)