Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, războiul care trebuia să încheie toate războaiele. Marele conflict european întins la scară planetară a fost o lecţie care trebuia învăţată şi un eveniment care nu trebuia să se mai repete. Ţările beligerant îl comemorează în acest an, îşi aduc aminte de cei care l-au purtat, de greşelile şi erorile din care a izbucnit, îi cinstesc pe cei care şi-au dat viaţa în teribilul conflict. Acest lucru aduce cu sine, din păcate, şi redeschiderea unor vechi răni...

În primele cinci luni ale luptelor, Germania a pierdut 750.000 de oameni, iar Franţa 900.000, plus alţi 90.000 în regiunea Champagne. În ianuarie 1915, Germania foloseşte gaze toxice pe frontul de la Est, lângă Varşovia, iar trei luni mai târziu foloseşte clorul pe frontul de Vest, deşi folosirea gazelor era interzisă prin tratate internaţionale. Folosirea gazelor a determinat introducerea măştilor de gaze în ambele tabere. Primele tancuri cu şenile au fost construite de uzinele Renault, iar primele vehicule blindate cu şenile au fost lansate de britanici în 1916.

Pentru cucerirea Verdunului, germanii au aruncat 80.000 de obuze pe o suprafaţă  de 0,5 km pătraţi, iar până la finele lunii iunie au fost aruncate 20 milioane de obuze. Pentru salvarea Verdunului au intrat în luptă şi britanicii, care au aruncat asupra poziţiilor germane 1,5 milioane obuze, zi şi noapte, timp de o săptămână.

Tranşeele erau pardosite cu duşumele din lemn, pereţii cu lambriuri, paturile erau tot din lemn, şi erau luminate cu curent electric (tranşeele). În ziua de Crăciun a anului 1914, soldaţii englezi şi germani din tranşee au făcut "armistiţiu" jucând fotbal în "zona nimănui" situată între tranşee. Pierderea a 147.000 de soldaţi în ofensiva de la Aisne a francezilor, a determinat refuzul unor unităţi întregi să mai asculte ordinele comandantului Robert Nivelle, acesta fiind înlocuit cu Phillippe Petain.

 

Ofensivă de amploare împotriva Puterilor Centrale

În vara anului 1917, Rusia lansează o ofensivă de amploare împotriva Puterilor Centrale, ofensivă care a blocat importante unităţi germane pe frontul de est. (Facem precizarea că ţara era deja în mâinile bolşevicilor, ţarul Nicolae fiind detronat în urma revoluţiei bolşevice din februarie 1917). La 8 aprilie 1917 intră în război, de partea Aliaţilor, SUA, care a declarat război Germaniei, ceea ce a schimbat dinamica situaţiei, Puterile Centrale realizând că de acum zilele le sunt numărate. În schimb, Rusia luptă singură împotriva trupelor germane şi austro-ungare, pierzând 1,5 milioane soldaţi, dar înfrângând trupele austro-ungare la 4 iunie 1916, ceea ce determină România să declare război Puterilor Centrale, văzând în acestea şansa obţinerii, relativ uşor, a Bucovinei de Nord şi a Transilvaniei. La 29 august 1916, Germania porneşte ofensiva împotriva României, trupele române din Transilvania fiind împinse până dincolo de Carpaţi, iar Bucureştiul este ocupat pe 6 decembrie acelaşi an. Rămăşiţele armatei române reuşesc să se retragă în Moldova. Pe 24 noiembrie (6 noiembrie după calendarul rusesc) bolşevicii preiau puterea în Rusia şi realizând că puterea militară a ţării este serios zdruncinată, la care se mai adaugă şi războiul civil, cer armistiţiu, care se semnează pe 15 decembrie 1917, astfel România rămâne cam singură pe frontul de Est.

În februarie 1917, Germania declanşează războiul submarin împotriva Aliaţilor, război care se poartă între flota germană, situată în Marea Baltică şi flota engleză, situată în Marea Nordului; cele două flote confruntându-se doar în trei bătălii: august 1914, ianuarie 1915 şi mai 1915, ultima confruntare având loc în largul coastelor Peninsulei Iutlanda, terminându-se indecis. Confruntarea decisivă între Aliaţi şi Puterile Centrale s-a dat în apropierea oraşului Rems, unde germanii au pierdut peste 168.000 de soldaţi, iar ruptura finală s-a produs la Amiens, pe 8 august 1918, când tancurile britanice au distrus ultimele rămăşiţe ale liniilor germane, acestea fiind, de fapt "ziua neagră" a armatei germane, 16 divizii fiind practic anihilate, 53.000 de soldaţi fiind luaţi prinzonieri (70% din efectivul total al frontului).

 

Acord de încetare a focului

În săptămânile care au urmat, în timp ce negociatorii discutau termenii păcii, luptele au continuat, dar pe 9 noiembrie cancelarul Max von Baden ia locul împăratului Wilhelm al II-lea (care a abdicat). Cancelarul acceptă Armistiţiul prezentat de Aliaţi ca un ULTIMATUM, astfel că pe 11 noiembrie 1918, delegaţia germană semnează acordul de încetare a focului. În aceeaşi zi, împăratul Austro-Ungariei şi-a anunţat abdicarea, act ce a marcat înfrângerea Puterilor Centrale.

Armistiţiul de încetare a focului avea o durată de şase luni, după care, dacă nu se acceptau din partea Germaniei, condiţiile de pace puse de Aliaţi, ostilităţile puteau fi reluate, ceea ce pentru Germania, slăbită de război, ar fi fost un dezastru.

În ianuarie 1919, reprezentanţii ţărilor victorioase, respectiv preşedintele SUA, Woodrow Wilson, premierul britanic, David Lloyd George şi premierul francez, George Clemenceau, care prezida Conferinţa s-au întâlnit la Paris pentru a transforma Armistiţiul încheiat pe 11 noiembrie 1918 într-un Acord de Pace, lucru ce s-a dovedit destul de dificil, deoarece fiecare avea propriile interese şi preocupări în plămădirea lumii postbelice.

Astfel, preşedintele SUA dorea stabilirea unei "noi ordini mondiale" bazată pe domnia legii şi a justiţiei între popoare, în care sens gândea crearea unui organism internaţional capabil să garanteze o pace durabilă globală - Liga Naţiunilor.

Premierul britanic, era preocupat să apere interesele britanice pentru a-şi atrage sprijin electoral în perspectiva alegerilor generale din Anglia. El cerea anexarea coloniilor germane, demilitarizarea permanentă a Germaniei, plata de către Germania a unor despăgubiri de război şi restabilirea graniţelor, problemă în care a intrat în dezacord cu Franţa. Premierul francez, dorea paralizarea din punct de vedere militar a Germaniei şi a aliaţilor săi, precum şi acapararea la maximum de teritorii de la Germania, căutând să întărească Franţa şi aliaţii săi, iar acolo unde era necesar să creeze noi naţiuni, prietena Franţei. A solicitat şi despăgubiri mari de război şi limitarea înarmării Germaniei.

 

Tratatul de la Versailles...

Un prim proiect "Proiecte de Tratat" redactat pe 7 mai 1919, cuprinzând 440 articole, a fost înmânat Germaniei, care trebuia să răspundă în 14 zile. Potrivit termenilor Acordului, Germania urma să piardă 1/8 din teritoriul său şi 1/10 din populaţie, regiunile în discuţie având în subsol jumătate din zăcămintele de minereu de fier şi 1/4 din cele de cărbune. De asemenea, Germania trebuia să cedeze toate coloniile învingătorilor, să-şi distrugă armamentul de război, să desfiinţeze serviciul militar obligatoriu, să nu dezvolte sisteme moderne de armament cu tancuri, submarine sau avioane, să plătească despăgubiri de război în bani şi în mărfuri, să accepte că se face vinovată de declanşarea războiului, lucru pe care cu greu l-a acceptat, abia în ultimele clipe ale expirării ultimatumului dat de Aliaţi (23 iunie 1919), respectiv cu două ore înainte de expirare, adică la ora 4,20 p.m., când emisarul german la Versailles a înaintat o notă Aliaţilor, prin care semnalau acceptarea necondiţionată a termenilor Acordului, iar pe data de 28 iunie 1919 reprezentanţii Germaniei au semnat "Tratatul de la Versailles", în sala Oglinzilor, sub privirile a aproape o mie de persoane, după care au semnat delegaţiile SUA, Franţei, Angliei, Italiei, Japoniei şi ai altor ţări combatante.

 

... şi cele adiţionale

Apoi s-au semnat "Tratatele Adiţionale" separate, cu aliaţii Germaniei, după cum urmează:

Tratatul de la Saint Germain, semnat pe 10 septembrie 1919, care a marcat sfârşitul Imperiului Austro-Ungar, care a fost obligat să recunoască statele nou create: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi să cedeze importante teritorii Italiei şi Iugoslaviei. Astfel, Polonia primea aproape întregul Posen, Prusia Occidentală, părţi din Transpomerania şi oraşul port Danzig. Franţa primea Alsacia şi Lorena, ocupate de Germania după războiul franco-prusac, precum şi proprietatea asupra bazinelor carbonifere Soar. "Forţele aliate" aveau să ocupe Renania timp de 15 ani, iar o fâşie de teren largă de 50 km, pe malul drept al Rinului, avea statut de "Zonă demilitarizată". Tratatul de la Trianon din 4 iulie 1920, prin care Ungaria pierde teritorii întinse în favoarea noilor state, inclusiv Transilvania, care revine României. Tratatul de la Neuilly-sur-Seine, prin care Bulgaria era obligată să cedeze României sudul Dobrogei; Greciei - Tracia Occidentală şi să recunoască Iugoslavia. Tratatul de la Servers din august 1920, conform căruia Franţa avea să-şi exercite mandatul asupra Siriei, iar Anglia asupra Palestinei şi Iordaniei, în perspectiva pregătirii acestora pentru autodeterminare.

Ec. C. MUT