În noianul de situaţii noi, nemaîntâlnite, de incertitudini şi de îngrijorări, există totuşi un lucru cert: dorinţa noastră morţişă de a trăi! Nu o spunem cu subiect şi predicat, dar ea este de la sine înţeleasă. Am vrea cu orice preţ să mai trăim şi să scăpăm de această pandemie!

Am închis şcolile, restaurantele, mall-urile, am oprit toată planeta, tot modul nostru, mai mult sau mai puţin firesc, de a trăi şi de a acţiona, pentru acest ultim lucru: dorinţa de a scăpa cu viaţă. Noi şi cei dragi nouă. Copiii noştri şi mai ales părinţii şi bunicii noştri. Ne-am transformat într-o societate de şobolani anxioşi şi depresivi care nu-şi mai părăsesc galeriile pentru că le este frică. Şi acest lucru este de înţeles. Teama de moarte este, cu siguranţă, cea mai mare dintre temerile omului.

„Staţi în casă!” (era să scriu galerie), clamează la unison autorităţile, persoanele publice, dar şi oamenii obişnuiţi pe reţelele sociale.

Este drept, există şi o altă categorie de oameni, cei care spun că „sunt oricând pregătiţi să moară” sau că „se vor duce atunci când o vrea Dumnezeu”. Aceştia sunt însă minoritari, iar vocile lor nu sunt auzite la amplificatoarele mass-media. Nu, ele sunt voci timide, şoptite, care se aud doar în unele discuţii private. Minoritatea se supune majorităţii şi aşa mergem înainte.

Dar ce-o fi însemnând acest înainte? În mare nu este greu de ghicit. Pandemia se va termina, după care va urma criza economică. Cât de mare va fi ea? Nu ştiu. Unii spun că va fi o prăbuşire economică şi că va veni la pachet cu o perioadă de foamete şi cu convulsii sociale. Alţii spun că nu va fi nici o criză. Nu ştiu.  Mergem însă înainte...

În sfârşit, tinerii. Majoritatea sunt mai nepăsători. Statisticile sunt clare. Mor cei de peste 40 de ani, iar puţinele decese sub această vârstă sunt excepţii care întăresc regula. Tinerii vor scăpa, aşadar. Dacă societatea omenească va supravieţui, aşa după cum este şi firesc, viitorul ei va fi în mâinile lor. Doamne ajută!

Radu Bonta