O brăţară de aur cu email albastru, un pardesiu bej, o rochie bleumarin, ciorapi eleganţi, dulciuri, batiste colorate, plăci de gramofon, lănţişor, cărţi, portocale, turtă dulce ... ultimele cadouri primite de Eva Heyman, la aniversarea zilei de naştere din 13 februarie 1944.

Ultimele vise: de a ajunge fotoreporter şi de a se căsători cu un englez arian.

Dorinţa permanentă a Evei: de a trăi.

Viaţa copilei de 13 ani a fost curmată de cruzimea omului şi sălbăticia regimului totalitar, în numele „soluţiei finale”.

Privirea luminoasă şi zâmbetul Evei au fost stinse de aflarea veştii că prietena ei Marta a fost deportată în Polonia. Răul a culminat cu închiderea în ghetou, unde aflăm din rândurile Evei că „orice rău poate fi şi mai rău”.

Jurnalul Evei, început la 13 februarie 1944, este revelator pentru cunoaşterea ei şi a realităţilor din anul 1944, când locuitorii evrei din Oradea au fost deposedaţi de bunurile lor, obligaţi la purtarea semnului distinctiv steaua galbenă, trimişi în lagăre de muncă, închişi în ghetou, constrânşi să vieţuiască în condiţii mizere, deportaţi şi selecţionaţi, majoritatea covârşitoare sfârşind în camerele de gazare.

Din paginile Jurnalului reiese strigătul: „Vreau să rămân în viață cu orice preț”! O dorinţă exprimată în cuvinte diverse, dar cu aceeaşi teamă, în condiţiile în care perspectiva unui viitor sumbru era concretă: „Eu nu vreau să mor deoarece abia am trăit”, „Dar eu nu vreau să mor, micul meu Jurnal, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din toată circumscripția numai eu, singură, aș rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, într-un pod sau în orice gaură”, „eu totdeauna plâng, când citesc, undeva, că cineva a murit. Eu nu vreau să mor. Am trăit atât de puţin!”

Născută pe 13 februarie 1931 în Oradea, în familia Heyman, Eva a fost deportată pe 3 iunie 1944 la Auschwitz, alături de bunicii ei, care au fost trimiși la camera de gazare. După mai multe luni de suferinţă, Eva s-a îmbolnăvit. Deşi ascunsă, a fost descoperită de Mengele și trimisă „în maşina morţii”. Eva a murit pe 17 octombrie 1944, la vârsta de treisprezece ani.

Jurnalul Evei a fost lăsat în grija doamnei Mariska Szabó, bucătăreasa creștină a familiei Rácz, căreia Eva i l-a încredințat înainte de deportare, spunându-i: „Mariska, să ai multă grijă de el ... Mariska nu plânge. Am să vin acasă, am să rezist, deoarece dumneata Mariska, știi ce fată puternică sunt eu”. Ulterior, aceasta l-a înmânat lui Agnes, mama Evei, care l-a publicat în anul 1948, cu titlul Éva lányom titkos naplója (Jurnalul secret al fiicei mele, Eva).

Jurnalul Evei a fost tradus în mai multe limbi şi publicat în diverse ediţii. În 1991 a fost publicat în limba română cu titlul Am trăit atât de putin. Micul meu jurnal.

În memoria tuturor copiilor din Oradea şi Bihor, victime ale Holocaustului, în 2015, Asociația Tikvah din Oradea a înălţat un monument care o înfățișează pe Eva Heyman. Memorialul  este realizat de artista britanică Flor Kent, a fost amplasat în Parcul Nicolae Bălcescu, locul din care au pornit „trenurile morții”.

Prin jurnalul Evei, învăţăm să preţuim mărturiile victimelor şi supravieţuitorilor Holocaustului, mărturii care ajută la promovarea culturii respectului şi a empatiei.

 

Diana Iancu, Muzeograf la Muzeul Ţării Crişurilor Oradea-Complex Muzeal

Sursă foto: https://www.yadvashem.org/education/educational-materials/books/dear-diary.html