Profesorul universitar și criticul literar dr. Ion Simuţ aniversează luna aceasta 70 de ani. Cele două vocații – cea de dascăl și cea de critic literar – s-au întrepătruns mereu în biografia domniei sale. După finalizarea studiilor de filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, obține, în 1993, tot în cadrul acestei universități, titlul de doctor în filologie prin susținerea unei teze despre opera lui Liviu Rebreanu, sub îndrumarea prof. univ. dr. V. Fanache. În 1986, devine redactor la revista „Familia” din Oradea, iar mai apoi titular la Facultatea de Litere din cadrul Universității din Oradea (din 1993) – instituție pe care a condus-o în calitate de decan. În mandatul său a consolidat filologia orădeană, dar, în special, Catedra de limba și literatura română, prin introducerea unor cursuri noi pentru studiul literaturii române contemporane, formând specialiști pentru acest domeniu de cercetare. Este unul dintre cei trei fondatori ai Școlii doctorale de Filologie, remarcându-se prin obținerea unui grant de cercetare fundamentală de mare amploare. Rezultatul activităților din cadrul acestui proiect sunt materializate mai ales în volumul „Valenţe europene ale literaturii române contemporane”, Editura Universităţii din Oradea, 2007 (în engleză/franceză/germană, 2008). Este pentru colaboratori un reper profesional, a atras spre Oradea și spre Facultatea de Litere multe personalităţi ale culturii române contemporane, sub diverse forme: fie personalități din sfera academică în calitate de cadre didactice asociate, fie a organizat întâlniri, simpozioane, conferinţe având în centrul atenției figuri proeminente ale literaturii române şi criticii literare (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Adriana Babeţi, Nicolae Balotă, Norman Manea, Nicolae Breban, Augustin Buzura şi mulţi alţii). Profesorul universitar doctor Ion Simuț a păstrat nealterată imaginea de formator și mentor al studenților și doctoranzilor pe care i-a coordonat, precum și aprecierea colegilor de catedră și din facultate.

Din 1990 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), deja după o activitate de critic literar ce îi conferă la vremea aceea la nivel național o voce reper, fiind colaborator consecvent la cele mai prestigioase reviste culturale: după debutul din 1975 în revista „Echinox”, a publicat în revistele „Steaua”, „Tribuna”, „România literară”, „Vatra”, „Luceafărul”, „Cuvântul”, „Ziua literară”, „Apostrof”, „Crișana” etc. În anul 2004, devine laureat al Premiului național pentru critică literară „Titu Maiorescu”, acordat de Academia Română, pentru volumul său „Reabilitarea ficţiunii”, apărut la Editura Institutului Cultural Român.

Dintre volumele monografice, de istorie și critică literară amintim: „Diferenţa specifică”, Ed. Dacia, 1982; „Incursiuni în literatura actuală”, Ed. Cogito, 1994; „Revizuiri”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995; „Confesiunile unui opinioman”, Ed. Cogito, 1996; „Critica de tranziţie”, Ed. Dacia, 1996; „Rebreanu dincolo de realism”, Biblioteca revistei „Familia”, 1997; „Arena actualității”, Ed. Polirom, 2000; „Augustin Buzura” (monografie), Editura Aula, 2001; „Dumitru Țepeneag, Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuț”, Editura Paralela 45, 2003; „Simptomele actualității literare”, Biblioteca revistei „Familia”, 2007; „Europenitatea romanului românesc contemporan”, Editura Universității din Oradea, 2008; „Liviu Rebreanu și contradicțiile realismului”, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010. Patru dintre cărțile sale au fost distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

A îngrijit ediţii, antologii şi a semnat prefeţe sau postfeţe la volumele unor mari scriitori publicați de diverse edituri de prestigiu: Ion Agârbiceanu (1978), Octavian Goga (1985), Mihail Sadoveanu (1987), George Bacovia (1994), Tudor Arghezi (1994 şi 2004), Mircea Streinul (1995), Liviu Rebreanu (1998 şi 2004), Mircea Nedelciu (1999), Eugen Uricaru (2002), E. Lovinescu (2003 şi 2006), „Literatura din Basarabia în secolul XX. Romanul”, vol. 1-4 (2004), Augustin Buzura (2008), Octavian Paler (2010).

            Prin cartea mai recentă „Literaturile române postbelice”, Editura Școala Ardeleană, 2017, care are la origine ideea celor patru literaturi (oportunistă, evazionistă, subversivă şi disidentă), enunțată pentru prima dată într-un articol din „România literară”, în 1993, şi dezvoltată în volumul „Incursiuni în literatura actuală”, apărut în 1994, criticul corectează, completează și actualizează la prezent argumentaţia, interpretările critice şi informațiile de istorie literară despre perioada dictaturii postbelice, despre etapele ei și despre instituțiile ei definitorii. Criticul Ion Simuț ne dă o carte nouă, axată pe o idee ce a devenit din ce în ce mai cunoscută şi mai răspândită în retrospectivele critice asupra literaturii române din perioada amintită, prin conceptele propuse şi prin viziunea care îmbină argumente estetice și argumente socio-politice.

În ultimele preocupări de cercetare, concretizate în cartea „Cum se scrie istoria literară”, Editura Școala Ardeleană, 2022,  criticul îndeamnă la reflecție asupra direcției în care se îndreaptă scrierea istoriei literare în România. Ion Simuț pledează pentru o istorie literară conceptuală, pornind de la interogații teoretice valide și care ţine cont de fapte și date concrete, o istorie care definește repere și depășește astfel colecționarea și inventarierea de informații.

Așa cum ne arată numeroase momente ale istoriei culturii și literaturii, este probabil inevitabil ca pe traiectoria unui intelectual cu opinii tranșante să nu apară și episoade de polemică pe teme legate – aici și recent – de soarta revistelor culturale din România. Reținem însă, că voci naționale de calibru similar criticului orădean, chiar și atunci când nu au rezonat cu pozițiile exprimate de Ion Simuț au păstrat mereu respect și recunoaștere profesională pentru acesta.

Astfel, Gheorghe Grigurcu scria: „Mentalitatea criticului e limpede, francă, ofensivă cu măsură. Nici un semn de adulare, de afiliere la vreun «grup» n-o pătează… Structura sa ardeleană, bănuitoare în fermitate, neliniștită în soliditate, sensibilă pe un fundal de tenacitate și ambiție, își spune cuvântul, chiar cu un anume exces. În fond, criticul se cenzurează necurmat, delicios neîncrezător în sine, mimând o rece «obiectivitate», care ar fi cea mai rezistentă pavăză. Subiectelor li se dau ocoluri largi, pedante, ca niște mișcări de învăluire militară.” („Convorbiri literare”, nr. 12/1982; articol reluat în vol. Peisaj critic, II, Ed. Cartea Românească, 1997)

Alex Ștefănescu scria în „România literară”: „Ion Simuț n-a făcut niciodată «jocul cuiva». Inflexibilitatea se explică poate - și prin împrejurarea că, încă de tânăr, criticul s-a stabilit la Oradea, ca redactor al revistei «Familia», că s-a aflat, deci, departe de formidabila presiune a vieții literare din București, care erodează până și cele mai puternice caractere. Cert este, în orice caz, că el a rămas un spirit necorupt și că se bucură de credit moral.” („România literară”, nr. 22/1994, p. 4)

Paul Cernat observa: „Între criticii noștri literari implicați în «expertiza culturală a actualității», Ion Simuț face parte din familia restrânsă a celor care inspiră încredere și impun respect. Chiar și atunci când nu împărtășești evaluările pe care le propune, adecvarea la obiect, tonul echilibrat, calm, moralitatea actului critic și argumentele puse în joc te fac să reflectezi asupra propriilor prejudecăți […] Ion Simuț este […] un partener ideal de dialog critic, un «mediator constructiv» între zone cu politici literare și culturale aparent puțin compatibile.” („Observator cultural”, nr. 39/2000, din 21.11.2000)

Îi urăm domnului profesor Ion Simuț să se bucure de realizările domniei sale mulți ani de acum înainte, în care să dedice unor noi proiecte pentru sine și comunitate.

Conf. univ. dr. Veronica Buciuman, Decanul Facultății de Litere, Universitatea din Oradea