Prin instalarea ritualului nevrednic al carantinei, cel mai important eveniment creștin, devenea o sărbătoare în contumacie... Știam că vom putea urmări totul la televiziune, de dimineața până seara; că vom vedea toate filmele dedicate marii sărbători de-a lungul a două secole; că vom putea cânta în compania marilor artiști într-un global karaoke on line.... Dar Doamne, Dumnezeule, toate astea vor semăna cu lipsa de fior a unui play-beak...

De mic învățasem de la părinți și bunici că toată viața noastră se petrece între Paște și Crăciun și mai departe de la Crăciun la Paște. Acesta era calendarul care ne includea pe fiecare de la naștere până la moarte. Chiar dacă ursitoarele erau mai bune sau mai rele. Și mai aflasem de la Bunicul Georgiu Paul, dascăl pensionar în acea vreme, că între țările creștine chiar și războiul se oprea pe parcursul acestei zile de sărbătoare. Peste tranșee, pentru o zi se lăsa o pace sfântă... Și își aducea aminte cu adâncă emoție, cum în 1918, undeva, pe lângă Veneția - fiind ostaș în armata multinațională a habzburgilor care se confrunta cu trupele italiene - între cele două linii de tranșee, puțin după ceasul miezului de noapte, s-a ivit ca din pământ un preot și luminat de șrapnele și-a făcut cruce vestind în limba latină peste câmpul de luptă, cu glas arhieresc,: „Christus resurrexit!” Și din ambele tabere, despărțite până atunci de linia neagră a morții, s-a născut răspunsul: „Vere resurrexit!” .... Și toți au cântat într-un cor sui generis despre învierea Domnului „cu moartea pre moarte călcând”...

Și acum?... Cum va arăta acum sărbătoarea aceea unică a cărui ritual îl știam pe de rost încă înainte de a lega buchiile? Cum va fi toată țara plină de oameni închiși în case, cu bisericile goale, cu uși zăvorâte? Cum va despărți lumea în două, momentul monumental al replicii: „Deschideți mai-mari porțile voastre și voi porți veșnice ridicați-vă ca să intre Împăratul Măririi.”? Și cum îi va uni chemarea biblică, cea mai frățească din toate chemările lumii: „Veniți de luați lumină.”?... Și în sfârșit, spectacolul fastuos al celor două zile sfinte, pline de bucurii inventate special pentru fericirile lumești de-a lungul a două milenii?...

Doamne, înțelege-mă!... Îmi fac cruce și mă cufund în resemnarea mondială...

Dar neașteptat s-a întâmplat o minune! Nu țara, nu noi ca familie sau indivizi am trăit-o!!... Lumea întreagă a inventat-o pur și simplu!... În condiții de „prigoană” aproape biblică ca dimensiune, Biserica și-a făcut curat datoria sacră. Slujitorii ei au mărturisit și au sărbătorit Paștele, cuvioși. Au realizat misterul intim al sfințirii vinului și pâinii și din ușa bisericilor l-au transmis odată cu lumina sfântă credincioșilor, care n-au mai dat năvală flămândă și barbară spre prescuri, cozonaci, pomeni și ouă roșii... Iar ușile „celor mari” și „porțile veșnice”, s-au deschis măreț în fața Împăratului Măririi. Preoții au devenit din nou misionari și propovăduitori totodată... Însoțiți de trei credincioși, asemeni celor trei magi înainte în veacuri, aducătorii de daruri, au mers mesianic spre oameni să le dea lumină, prescură și apă sfințită.

Atunci când preotul și cei trei sfeți au ajuns la blocul nostru, toți locatarii eram la ferestre pregătiți să îndeplinim ritualul luării de lumină. Mie, fiind la parter, mi s-a dat lumină pentru toți credincioși de pe scară... În ciuda decorului auster și lipsit de aura misterului am trăit o clipă absolut magică când l-am auzit pe preotul de la Biserica cu lună, după ce parcursese câțiva kilometri până să ajungă la noi și să rostească vestea cea mare: „Cristos a înviat!” N-am ascultat niciodată una mai caldă și directă ca aceasta. Și îi voi spune și lui când îl voi întâlni, în vreme „de pace”, încercarea mea. Niciodată n-am avut o imagine mai puternică și concretă a credinței poporului român, dezvoltată din lumina adusă de la Mormântul sfânt și purtată din casă în casă, din suflet în suflet, ca o ștafetă fără prihană. Firului de lumină pornit de-acolo i-am urmărit linia vie clipă de clipă, cum s-a aprins în milioanele de ferestre ca un ecou mirific infinit: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele...”

Și pribegind prin lume pe aripile orelor astrale, televiziunea ne-a adus la miezul nopții o imagine tristă din Vatican, unică pentru istorie: Sfântul părinte Papa Francisc rugându-se singur în amvonul sacru, având în fața Sa imensa Piață a Sfântului Petru, pustie și năpădită de picăturile mici ale unei ploi obsesive... Cuvântarea Sa apostolică „Urbi et orbi” a fost un mesaj copleșitor, de unitate, într-un moment de cumpănă universală: „Nimeni nu se salvează singur...”

Și iată-ne azi, după un an și mai bine într-o primăvară reală plină de speranță, aproape de încununarea unui efort, până nu demult de neconceput...

Să ne uităm unii în ochii celorlalți și să recunoaștem: „Nimeni nu s-a salvat singur...”