Aceasta este întrebarea care nu-i dă tihnă lui Vasile Lobonțiu, unul dintre ultimii artiști din Bihor, dacă nu chiar din țară, care practică arta intarsiei în lemn cu o dăruire aparte, chiar dacă nu a făcut o meserie din această pasiune.

Tehnica folosită la ornamentarea mobilierului, care constă în încrucișarea în lemn a unor plăcuțe și fâșii din os, fildeș, sidef sau lemn de diferite culori și esențe se numește intarsie. Pentru a realiza o lucrare de intarsie sunt folosite unelte destul de simple: cuțitașe, daltă, pensete. Domeniul în relief al intarsiei se regăsește în trei genuri: înaltă, mijlocie, plată, putând fi pictură ori sculptură grafică. Genul sculpturii se poate asemui cu arta decorativă, mai ales că este apropiată meșteșugurilor mobilierului, în mod special. Intarsia se poate asemui cu un mozaic din diverse materiale: marmură, piatră, granit, gresie, metale diverse, lemn (diferite esențe). Acest mozaic este cunoscut din cele mai vechi timpuri, el regăsindu-se în mormintele faraonilor, în Grecia antică și Roma antică, cunoscând o dezvoltare deosebită în lemn în perioada Renașterii franceze, în domeniul mobilierului.

Primul tablou, primul succes

Vasile Lobonțiu, unul dintre ultimii artiști din Bihor, dacă nu chiar din țară, care practică arta intarsiei în lemn este originar din Valea lui Mihai, iar acum, la cei peste 60 de ani, încă își dedică pasiunea acestei arte, chiar dacă în viață a avut o altă meserie. După absolvirea Liceului de Artă Plastică din Satu Mare, clasa prof. Alexandru Csapo, Vasile a lucrat câțiva ani la Fabrica de mobilă din Tileagd, unde a deprins adevărata taină a lemnului, având reale înclinații înspre aceasta. „În mica perioada petrecută la Tileagd am avut șansa să lucrez cu un meșter deosebit, regretatul Ioan Albu, care m-a susținut și încurajat tot timpul. Pe parcursul a trei ani de muncă am realizat prima mea lucrare, o adaptare după Nicolae Grigorescu - „Atacul de la Smârdan” -, pentru care am fost premiat cu locul I la concursul național din București, în anul 1977”, a fost prima destăinuire a lui Vasile Lobonțiu, despre primii pași făcuți în acest domeniu.

Lucrări mărunte, dar multe

Încurajat de succesul obținut, Vasile și-a canalizat atenția înspre lucrări mai mărunte, dar de o eficiență deosebită: a creat nenumărate casete pentru bijuterii, cu portrete umane, aici, evident, partea feminină fiind foarte interesată. De asemenea, a realizat portrete pentru prieteni, având satisfacții aparte când aceștia îi apreciau munca. A reușit să reliefeze anumite secvențe din viața cotidiană pe multe tăvi și tăvițe, care s-au dovedit a fi un real succes, ele fiind prezente în vitrinele multor prieteni, și nu numai.

Credința, întotdeauna în suflet

Fiind un om foarte credincios, Vasile și-a canalizat pasiunea în arta intarsiei prin realizarea unor tablouri cu conținut religios, dorind, și reușind, de altfel, să reliefeze multe aspecte biblice. Dintre multe lucrări, câteva sunt de excepție: „Iisus pe cruce între cei doi tâlhari” - adaptare în intarsie după Rubens, lucrare ce a poposit la un colecționar din Germania”; „Madona între stânci” - adaptare în intarsie după Leonardo da Vinci, tablou ce se găsește acum într-o colecție particulară în statul Arizona-SUA. „Pentru intarsia în lemn se folosesc furniruri speciale, din paltin și nuc, care dau culoarea de bază, precum și abanos sau mahon. Bucățile de furnir sunt lipite pe o placă specială, peste care se aplică cleiul și se pune intarsia, după care se șlefuiește manual și se lăcuiește cu lacuri mate, să nu strălucească. De regulă un tablou terminat nu trebuie să depășească grosimea de doi milimetri. Tehnica originală este cerarea, o tehnologie pierdută, din păcate”, a explicat Vasile, prezentând un tablou portret.

Lucrarea de referință, „Cina cea de taină”

În ciuda unei staturi impozante, la cei 1,85 m, Vasile, prin ochii lui, iradiază o căldură aparte pe un chip foarte expresiv, care degajă multă căldură ce se regăsește în capodoperele sale. Lucrarea de referință este „Cina cea de taină”, o reproducere în intarsie după Leonardo da Vinci, unde gândurile te duc cu peste 2000 de ani în urmă, dar prezentul îți creează o stare de spirit fascinantă, aparte chiar. „Deosebit de greu m-am hotărât asupra acestei lucrări, deoarece a trebuit să reliefez importanța acestui mare eveniment. Am avut de realizat un desen deosebit de migălos, cu o importanță specială a fiecărui amănunt, înainte de a începe lucrarea cu lemnul. Într-o combinație pretențioasă am folosit mii de bucățele din furnir, tăiate milimetric”, a afirmat Vasile despre acest tablou la care a lucrat peste patru ani și care are o dimensiune impresionantă - 2100/1100 cm - fiind de mare efect, având rama din lemn de nuc și cireș, băițuit cu mahon. Furnirele utilizate au fost din paltin, nuc, mahon, abanos, cireș, trandafir. „Sunt ferm convins că, datorită credinței mele, Bunul Dumnezeu mi-a dat inspirația și puterea de muncă să gândesc și, mai ales, să termin acest tablou. Sincer să fiu nu am crezut niciodată că o să mă despart de această realizare, de referință, aș putea spune, însă un îndemn lăuntric m-a făcut ca, după mulți ani, să îl fac donație unui preot, alături de un alt tablou „Sfânta familie”, cu dimensiunea 59/49 cm. Așa cum în tabloul „Cina cea de taină”, eu am muncit mii de ore, sunt ferm convins că, datorită preotului căruia i-am donat acest tablou, mii de oameni vor putea să admire și să aprecieze această lucrare. Iată, însă, că după patru ani de la această donație un nou sentiment, ca să zic așa, mă încearcă din nou, iar de puțină vreme am început să lucrez, iar la un tablou cu aceeași temă, „Cina cea de taină”. Sunt ferm convins că Bunul Dumnezeu o să-mi dea puterea de muncă necesară să îl duc la bun sfârșit”, a spus artistul Vasile Lobonțiu, însă cuvintele nu pot exprima implicarea lui emoțională în această lucrare de care s-a despărțit  greu, dar cu multă încredere că ea a ajuns pe mâini foarte bune.

Oare dispare intarsia?!

Domiciliat acum în comuna bihoreană Câmpani, pe artistul Vasile Lobonțiu îl macină, de ani de zile, întrebarea: oare dispare intarsia?! Această întrebare pare să se concretizeze, din păcate, deoarece el știe despre prea puțini artiști care să practice această îndeletnicire. Școlile de arte și meserii din județ, și din țară chiar, nu au secții sau clase unde s-ar putea învăța această meserie. În această perioadă grea pentru întreaga omenire care se confruntă cu acest virus nemilos, Vasile nutrește totuși speranța că lucrurile vor reveni la un nivel normal, dar mai mult oamenii își vor întoarce fața înspre îndeletniciri cu o altă „nuanță”, una a frumosului și utilului, în mai multe domenii de activitate, chiar și înspre arta intarsiei, una care, speră el, să nu dispară.